Citat:
Și care e, Florine, "natura noastră fundamentală", dacă nu trup și suflet?
Nu suntem natură (dublă) creată?
Sufletul omului este creat sau, poate, o fi emanat din Dumnezeire (Doamne, iartă-mă!)? Eu cred că omul e creat.
Iar dacă sufletul se întoarce la Dumnezeu, asta înseamnă că intră în alcătuirea, ca să zic așa, Ființei???? Nu mai degrabă că rămâne în legătură cu Dumnezeu și cu lumea spirituală?
Asta înseamnă pentru mine că suntem existență, nu Ființa lui Dumnezeu.
Noi nu suntem Dumnezeire (în sensul de Ființă), deși suntem hărăziți îndumnezeirii (existență îmbunătățită prin nevoință și har).
Lucrul minunat e că, prin Hristos, existența noastră se poate împărtăși cu adierile Ființei, în limitele făpturii noastre. Devenind o existență îndumnezeită.
Dar a deveni (neîncetat) "dumnezei prin har" nu e același lucru cu a fi Ființa. Doamne, iartă-mă!...
E suficient pentru om, cred/înțeleg, a fi bineplăcut Ființei (adică Domnului) și nimic mai mult. Transfigurarea omului prin har eu nu o pot înțelege ca fiind similară cu pierderea naturii create. Ci doar cu îmbunătățirea acesteia, până la deplinătatea fiecăruia - care, însă, o cuget ca rămânînd doar tendință asimptotică în raport cu Dumnezeirea.
Iar sufletul omului trăiește prin împărtășirea de viață (spunem la rugăciune "Dătătorule de viață"), iar nu prin el însuși, ca Ființa Dumnezeiască! Deci existența e posibilă prin participare la Dumnezeire, prin dar de la Dumnezeu Care voiește ca omul să rămână veșnic în relație de armonie (iar nu în confundare) cu El.
Eu așa cred, să fiu iertat pentru incursiunea prea îndrăzneață a gândului în așa lucruri tainice.
Poate mă ajută colegii să înțeleg mai bine (dacă așa ceva o fi posibil și pentru mine, în halul în care mă aflu...).
|
Din aceasta perspectiva, viul pare a fi dezbracat de miezul "fiinta" si inlocuit cu "existenta" / "creatura"/ un "suflet nefiinta".
Incercand sa descrie natura Lui Dumnezeu, dogmatismul ortodox face apel la cuvantul "fiinta" - un cuvant - care este de fapt o conceptualizare a ceea ce simtim, a modului cum percepem "fiintele" care ne inconjoara.
----
Natura noastra fundamentala este Dumnezeu.
Tocmai de aceea percepem "fiinta".
Nu poate fi altfel.
Nu exista niciun hiatus intre Sursa si ceea ce este format din Ea Insasi.
Problema este ca nu vedem Sursa dinlauntrul nostru - care este Peste Tot, oriunde am privi, in toate directiile.
----
Spunem ca absorbtia in Dumnezeu este "asimptotica" - nu pentru ca exista o diferenta de natura ultima, ci pentru ca natura ultima este intangibila, nu poate fi atins "ceva", de fapt.
Intangibila nu in sensul de inaccesibila ci in sensul ca ii lipseste cu desavarsire orice forma si proprietate - ceea ce l-a determinat pe Sf. Ioan Damaschin sa scrie: "
Dumnezeu nu face parte din existente."
Aceasta intelegere este necesara in procesul de maturare al rugaciunii, este ceea ce se numeste teologie negativa - apofatism.
In mod firesc ar trebui sa fie suportul, miezul, oricarei intelegeri catafatice.
----
Modelul dogmatic
Creator - Creatie/Creatura, cu disocierea esentiala ai celor doi poli - factori existentiali - nu este gresit.
Polarizarea este inteleasa mai usor, defineste facil o directie, un sens.
Insa, la un moment dat in procesul devenirii noastre, hiatusul este transcens - cei doi poli
se unesc fara unire si Dumnezeu apare in toate si peste toate.
Pare sa existe/fiinteze doar Dumnezeu.