Cugetari din Dharma

[florin.oltean75]

Şi care e, Florine, "natura noastră fundamentală", dacă nu trup şi suflet?
Nu suntem natură (dublă) creată?

Sufletul omului este creat sau, poate, o fi emanat din Dumnezeire (Doamne, iartă-mă!)? Eu cred că omul e creat.

Iar dacă sufletul se întoarce la Dumnezeu, asta înseamnă că intră în alcătuirea, ca să zic aşa, Fiinţei???? Nu mai degrabă că rămâne în legătură cu Dumnezeu şi cu lumea spirituală?

Asta înseamnă pentru mine că suntem existenţă, nu Fiinţa lui Dumnezeu.

Noi nu suntem Dumnezeire (în sensul de Fiinţă), deşi suntem hărăziţi îndumnezeirii (existenţă îmbunătăţită prin nevoinţă şi har).
Lucrul minunat e că, prin Hristos, existenţa noastră se poate împărtăşi cu adierile Fiinţei, în limitele făpturii noastre. Devenind o existenţă îndumnezeită.
Dar a deveni (neîncetat) "dumnezei prin har" nu e acelaşi lucru cu a fi Fiinţa. Doamne, iartă-mă!...
E suficient pentru om, cred/înţeleg, a fi bineplăcut Fiinţei (adică Domnului) şi nimic mai mult. Transfigurarea omului prin har eu nu o pot înţelege ca fiind similară cu pierderea naturii create. Ci doar cu îmbunătăţirea acesteia, până la deplinătatea fiecăruia - care, însă, o cuget ca rămânînd doar tendinţă asimptotică în raport cu Dumnezeirea.

Iar sufletul omului trăieşte prin împărtăşirea de viaţă (spunem la rugăciune "Dătătorule de viaţă"), iar nu prin el însuşi, ca Fiinţa Dumnezeiască! Deci existenţa e posibilă prin participare la Dumnezeire, prin dar de la Dumnezeu Care voieşte ca omul să rămână veşnic în relaţie de armonie (iar nu în confundare) cu El.

Eu aşa cred, să fiu iertat pentru incursiunea prea îndrăzneaţă a gândului în aşa lucruri tainice.

Poate mă ajută colegii să înţeleg mai bine (dacă aşa ceva o fi posibil şi pentru mine, în halul în care mă aflu...).

Din aceasta perspectiva, viul pare a fi dezbracat de miezul "fiinta" si inlocuit cu "existenta" / "creatura"/ un "suflet nefiinta".

Incercand sa descrie natura Lui Dumnezeu, dogmatismul ortodox face apel la cuvantul "fiinta" - un cuvant - care este de fapt o conceptualizare a ceea ce simtim, a modului cum percepem "fiintele" care ne inconjoara.

----


Natura noastra fundamentala este Dumnezeu.

Tocmai de aceea percepem "fiinta".

Nu poate fi altfel.

Nu exista niciun hiatus intre Sursa si ceea ce este format din Ea Insasi.

Problema este ca nu vedem Sursa dinlauntrul nostru - care este Peste Tot, oriunde am privi, in toate directiile.


----

Spunem ca absorbtia in Dumnezeu este "asimptotica" - nu pentru ca exista o diferenta de natura ultima, ci pentru ca natura ultima este intangibila, nu poate fi atins "ceva", de fapt.

Intangibila nu in sensul de inaccesibila ci in sensul ca ii lipseste cu desavarsire orice forma si proprietate - ceea ce l-a determinat pe Sf. Ioan Damaschin sa scrie: "Dumnezeu nu face parte din existente."

Aceasta intelegere este necesara in procesul de maturare al rugaciunii, este ceea ce se numeste teologie negativa - apofatism.

In mod firesc ar trebui sa fie suportul, miezul, oricarei intelegeri catafatice.

----

Modelul dogmatic Creator - Creatie/Creatura, cu disocierea esentiala ai celor doi poli - factori existentiali - nu este gresit.

Polarizarea este inteleasa mai usor, defineste facil o directie, un sens.

Insa, la un moment dat in procesul devenirii noastre, hiatusul este transcens - cei doi poli se unesc fara unire si Dumnezeu apare in toate si peste toate.

Pare sa existe/fiinteze doar Dumnezeu.