Şi eu care mai cred că asta e amor, iar nu iubire în Taina Cununiei...
Şi mai cred că e aici o ţâră de exaltare, ca să nu spun mai mult
şi mai cred că dragostea dintre soţi are atât de multe nuanţe, etape, ipostaze, anotimpuri - totuşi fără prea multe căderi de cer în cap
şi mai cred că Hristos şi Biserica nu promovează o astfel de iubire. E patimă, doamnă, patimă sortită unor mari necazuri şi păcate, patimă care duce (după revenirea cerului la locul lui) la atâtea mizerii în viaţa de familie, la divorţuri, la avorturi, la amanţi şi amante, la copii nenorociţi pe viaţă.
Vreau să fiu foarte clar: concepţia pe care constat că o aveţi despre iubire în căsnicie nu prea îmi pare că respiră Taina Nunţii. E, în schimb, foarte potrivită pentru furiile tinereţii, ce-i drept, precum şi pentru alte ipostaze ale îndrăgostelii.
Vă amintiţi că sute şi mii de ani părinţii alegeau soţul sau soţia copiilor lor?
Vă amintiţi cum era familia creştină tradiţională comparativ cu dezastrele de acum (unde la început cerul nu era la locul lui ci mereu căzut în capul unuia sau altuia)?
Vă amintiţi cum a procedat Părintele Arsenie Boca când un tânăr a cerut să îl ajute în alegerea soţiei?
Vă amintiţi ceva din taina Familiei Sfinte (Iosif şi Maria)?
Poate că aceste repere vă sugerează un alt orizont al cugetării,
toate cele bune!