[CristianR]

În prealabil postat de ahilpterodactil

Controlul şi voinţa au un rol secundar în viaţa duhovnicească. Probabil voi supăra ori mira pe mulţi cu această afirmaţie, dar eu o spun cu mâna pe inimă şi mi-o asum în totalitate.
Dimpotrivă, oamenii cu un caracter voluntarist, bine adaptaţi să se controleze şi să îşi urmeze cu voinţă ţelurile sunt, după opinia mea, cei mai expuşi la accidente duhovniceşti, la păcate dintre cele mai nenorocite şi la căderea din credinţă. Nicăieri nu au patimile un teren mai fertil decât în omul cu foarte bun autocontrol şi cu voinţă. De ce aşa paradox?
Cum ar fi posibil aşa ceva? Nu este oare o nebunie ce spune omul acesta? - veţi fi zicînd, poate....
Ei bine, aş putea organiza răspunsul pe cel puţin trei paliere de funcţionare a omului şi veţi vedea cum, treptat, reiese limpede pericolul unei supraevaluări în cultura noastră a voinţei.
Nu doar psihologia şi psihanaliza arată "pericolul voinţei" ci, încă mai vârtos, viaţa duhovnicească.
Viaţa duhovnicească a creştinilor nu este decât secundar un act de voinţă. Principal ea este, dimpotrivă, o abandonare de sine, o ne-voinţă dusă, în cazurile cele mai fericite, aproape la extrem. Creştinul nu îşi făureşte drum spre Înviere prin voinţă proprie, ci prin Dar. prin ascultare şi prin curăţia inimii, prin rugăciune tot mai curată, creştinul de dezlipeşte treptat de lut şi devine fiu al lui Dumnezeu, fiu al Cerului.
Postul ca act de voinţă este o aberaţie. Postul are sens şi se înfăptuieşte ca jertfă doar prin abandonare de sine, iubitoare (iubirea omului pentru Hristos), căreia Domnul îi răspunde dîndu-i puterea de a posti.
Postul (ajunarea) nu e abţinere, pentru o vreme, de la anumite mâncăruri, ci dăruire treptată Domnului astfel ca, prin golirea de sine, acolo unde lucram noi să vieze El. Acest travaliu nu ţine principal de voinţă, ci de iubire, de iubirea noastră pentru Dumnezeu şi pentru Împărăţia Cerurilor. Ne dăm laolaltă din postul de dirijor al vieţii noastre pentra a-I face loc Lui. Acesta este postul şi acesta este sensul oricărei asceze.
Când stâlpnicul rămâne ani în şir pe locul lui, aceasta nu o face prin voinţă, ci prin rugăciune curată şi Har de la Domnul. Nu el îşi impune voinţa înaintea noastră şi a Domnului, ci Domnul îşi găteşte loc în el, pe măsură ce are loc lepădarea ascetului de sine. Lepădare care nu se face prin voinţă, ci printr-o mişcare viguroasă a inimii către şi în Iubitul ei. E vorba aşadar de o sfântă nebunie (o completă schimbare a punctelor cardinale ale minţii şi inimii), iar nu de o voinţă exacerbată în aceleaşi vechi coordonate ("eu şi iarăşi eu!").

Foarte folositor cuvânt. Așa cred și eu că trebuie înțeles postul.
Cât despre cuvintele Sfântului Nicodim Aghioritul pe care le-ai redat ulterior, ce pot să mai spun? Minunate.