Impartasania la bebelusi

În prealabil postat de pingobrod

- Nu cred ca cele cateva picaturi de vin pot crea dependenta, nu cred ca impartasania are valuare materiala, nutritiva (paine si vin) ci valoare spirituala.
- Ajunarea cred ca este foarte buna, inclusiv in cazul copiilor mici (nu bebelusi, ci copii de 3-4 ani si mai mari). In primul rand ii face sa constientizeze mai bine rolul impartasaniei, in al doilea rand le intareste autocontrolul si vointa. Dezavantajul de a sta cateva ore nemancati paleste in fata avantajelor (vorbind chiar si strict pragmatic). Sa fim seriosi, se intampla destul de des sa se mai sara peste cate o masa sau sa se mai intarzie cu masa din motive mult mai banale si neimportante.

Şi eu cred că Sfânta Împărtăşanie are impact asupra omului duhovnicesc, mai întâi. Este sfinţitoare.
*
Pe de altă parte, legat de geneza unei adicţii (cele câteva picături de vin - nu de Sfântul Sânge al Domnului), e posibil să avem surprize. Nu voiesc să intru în detalii, precizez doar că în geneza unei adicţii nu contează cantitatea (mare) a substanţei ci alţi factori. Mai mult chiar, cu cât cantitatea e mai discret dozată, cu atât adicţia devine mai puternică, mai durabilă/mai stabilă. În capcana asta au căzut mulţi care, crezînd că beau puţin alcool, de pildă, au devenit dependenţi. Valabil pentru orice altă substanţă şi pentru orice alt stimul. Dar asta e altă discuţie şi o putem eventual detalia pe un topic dedicat acestui subiect.
*
Problema ajunării e mereu subiect de discuţie. Am întâlnit preoţi mai stricţi în acest sens şi preoţi mai relaxaţi... Cu argumente şi unii şi alţii...:)
Eu m-aş opri la gândul că ajunarea întăreşte controlul şi voinţa copilului. Aşa ar putea să fie! Numai că şi aici e cu dus şi întors, depinzînd de multe. De pildă, unii copii pot percepe (sub influenţa unor sugestii străine) ajunarea ca pe o corvoadă, o obligaţie seacă etc. În acest caz, de cum se strecoară oarece gând de nedumerire ori împotrivire, părinţii ar trebui să intervină prompt şi să resemnifice ajunarea, aşa încât copilul să se dăruiască Sfintelor Taine, iar nu să se simtă ...persecutat. Dacă se întâmplă să piardă sensul nobil al ajunării, copilul va trăi frustrarea şi va începe să devină ostil. Cu timpul se va răci şi va slăbi tot mai mult în credinţă, urmînd să devină, cum des auzim şi vedem, un "fost" "creştin practicant". Nimic mai trist...
Iar controlul şi voinţa copilului se pot întări pe multe alte căi. Mai exact prin integrarea lui permanentă în activităţi organizate. Aceasta e calea cea mai simplă şi mai sigură de dezvoltare, deoarece orice sarcină din cadrul unei activităţi (de exemplu activitatea de joc sau de învăţare) solicită în mod expres şi mecanismele de autocontrol, de reglaj voluntar, atenţional şi motor etc. Ca urmare, şi ca o aplicaţie practică, tocmai din aceste motive e bine să ducem copilul cât mai de timpuriu la grădiniţă, adică acolo unde au loc permanent activităţi organizate.
*
Controlul şi voinţa au un rol secundar în viaţa duhovnicească. Probabil voi supăra ori mira pe mulţi cu această afirmaţie, dar eu o spun cu mâna pe inimă şi mi-o asum în totalitate.
Dimpotrivă, oamenii cu un caracter voluntarist, bine adaptaţi să se controleze şi să îşi urmeze cu voinţă ţelurile sunt, după opinia mea, cei mai expuşi la accidente duhovniceşti, la păcate dintre cele mai nenorocite şi la căderea din credinţă. Nicăieri nu au patimile un teren mai fertil decât în omul cu foarte bun autocontrol şi cu voinţă. De ce aşa paradox?
Cum ar fi posibil aşa ceva? Nu este oare o nebunie ce spune omul acesta? - veţi fi zicînd, poate....
Ei bine, aş putea organiza răspunsul pe cel puţin trei paliere de funcţionare a omului şi veţi vedea cum, treptat, reiese limpede pericolul unei supraevaluări în cultura noastră a voinţei.
Nu doar psihologia şi psihanaliza arată "pericolul voinţei" ci, încă mai vârtos, viaţa duhovnicească.
Viaţa duhovnicească a creştinilor nu este decât secundar un act de voinţă. Principal ea este, dimpotrivă, o abandonare de sine, o ne-voinţă dusă, în cazurile cele mai fericite, aproape la extrem. Creştinul nu îşi făureşte drum spre Înviere prin voinţă proprie, ci prin Dar. prin ascultare şi prin curăţia inimii, prin rugăciune tot mai curată, creştinul de dezlipeşte treptat de lut şi devine fiu al lui Dumnezeu, fiu al Cerului.
Postul ca act de voinţă este o aberaţie. Postul are sens şi se înfăptuieşte ca jertfă doar prin abandonare de sine, iubitoare (iubirea omului pentru Hristos), căreia Domnul îi răspunde dîndu-i puterea de a posti.
Postul (ajunarea) nu e abţinere, pentru o vreme, de la anumite mâncăruri, ci dăruire treptată Domnului astfel ca, prin golirea de sine, acolo unde lucram noi să vieze El. Acest travaliu nu ţine principal de voinţă, ci de iubire, de iubirea noastră pentru Dumnezeu şi pentru Împărăţia Cerurilor. Ne dăm laolaltă din postul de dirijor al vieţii noastre pentra a-I face loc Lui. Acesta este postul şi acesta este sensul oricărei asceze.
Când stâlpnicul rămâne ani în şir pe locul lui, aceasta nu o face prin voinţă, ci prin rugăciune curată şi Har de la Domnul. Nu el îşi impune voinţa înaintea noastră şi a Domnului, ci Domnul îşi găteşte loc în el, pe măsură ce are loc lepădarea ascetului de sine. Lepădare care nu se face prin voinţă, ci printr-o mişcare viguroasă a inimii către şi în Iubitul ei. E vorba aşadar de o sfântă nebunie (o completă schimbare a punctelor cardinale ale minţii şi inimii), iar nu de o voinţă exacerbată în aceleaşi vechi coordonate ("eu şi iarăşi eu!").