Impartasania la bebelusi

În prealabil postat de pingobrod

- Nu cred ca cele cateva picaturi de vin pot crea dependenta, nu cred ca impartasania are valuare materiala, nutritiva (paine si vin) ci valoare spirituala.
- Ajunarea cred ca este foarte buna, inclusiv in cazul copiilor mici (nu bebelusi, ci copii de 3-4 ani si mai mari). In primul rand ii face sa constientizeze mai bine rolul impartasaniei, in al doilea rand le intareste autocontrolul si vointa. Dezavantajul de a sta cateva ore nemancati paleste in fata avantajelor (vorbind chiar si strict pragmatic). Sa fim seriosi, se intampla destul de des sa se mai sara peste cate o masa sau sa se mai intarzie cu masa din motive mult mai banale si neimportante.

Şi eu cred că Sfânta Împărtăşanie are impact asupra omului duhovnicesc, mai întâi. Este sfinţitoare.
*
Pe de altă parte, legat de geneza unei adicţii (cele câteva picături de vin - nu de Sfântul Sânge al Domnului), e posibil să avem surprize. Nu voiesc să intru în detalii, precizez doar că în geneza unei adicţii nu contează cantitatea (mare) a substanţei ci alţi factori. Mai mult chiar, cu cât cantitatea e mai discret dozată, cu atât adicţia devine mai puternică, mai durabilă/mai stabilă. În capcana asta au căzut mulţi care, crezînd că beau puţin alcool, de pildă, au devenit dependenţi. Valabil pentru orice altă substanţă şi pentru orice alt stimul. Dar asta e altă discuţie şi o putem eventual detalia pe un topic dedicat acestui subiect.
*
Problema ajunării e mereu subiect de discuţie. Am întâlnit preoţi mai stricţi în acest sens şi preoţi mai relaxaţi... Cu argumente şi unii şi alţii...:)
Eu m-aş opri la gândul că ajunarea întăreşte controlul şi voinţa copilului. Aşa ar putea să fie! Numai că şi aici e cu dus şi întors, depinzînd de multe. De pildă, unii copii pot percepe (sub influenţa unor sugestii străine) ajunarea ca pe o corvoadă, o obligaţie seacă etc. În acest caz, de cum se strecoară oarece gând de nedumerire ori împotrivire, părinţii ar trebui să intervină prompt şi să resemnifice ajunarea, aşa încât copilul să se dăruiască Sfintelor Taine, iar nu să se simtă ...persecutat. Dacă se întâmplă să piardă sensul nobil al ajunării, copilul va trăi frustrarea şi va începe să devină ostil. Cu timpul se va răci şi va slăbi tot mai mult în credinţă, urmînd să devină, cum des auzim şi vedem, un "fost" "creştin practicant". Nimic mai trist...
Iar controlul şi voinţa copilului se pot întări pe multe alte căi. Mai exact prin integrarea lui permanentă în activităţi organizate. Aceasta e calea cea mai simplă şi mai sigură de dezvoltare, deoarece orice sarcină din cadrul unei activităţi (de exemplu activitatea de joc sau de învăţare) solicită în mod expres şi mecanismele de autocontrol, de reglaj voluntar, atenţional şi motor etc. Ca urmare, şi ca o aplicaţie practică, tocmai din aceste motive e bine să ducem copilul cât mai de timpuriu la grădiniţă, adică acolo unde au loc permanent activităţi organizate.
*
Controlul şi voinţa au un rol secundar în viaţa duhovnicească. Probabil voi supăra ori mira pe mulţi cu această afirmaţie, dar eu o spun cu mâna pe inimă şi mi-o asum în totalitate.
Dimpotrivă, oamenii cu un caracter voluntarist, bine adaptaţi să se controleze şi să îşi urmeze cu voinţă ţelurile sunt, după opinia mea, cei mai expuşi la accidente duhovniceşti, la păcate dintre cele mai nenorocite şi la căderea din credinţă. Nicăieri nu au patimile un teren mai fertil decât în omul cu foarte bun autocontrol şi cu voinţă. De ce aşa paradox?
Cum ar fi posibil aşa ceva? Nu este oare o nebunie ce spune omul acesta? - veţi fi zicînd, poate....
Ei bine, aş putea organiza răspunsul pe cel puţin trei paliere de funcţionare a omului şi veţi vedea cum, treptat, reiese limpede pericolul unei supraevaluări în cultura noastră a voinţei.
Nu doar psihologia şi psihanaliza arată "pericolul voinţei" ci, încă mai vârtos, viaţa duhovnicească.
Viaţa duhovnicească a creştinilor nu este decât secundar un act de voinţă. Principal ea este, dimpotrivă, o abandonare de sine, o ne-voinţă dusă, în cazurile cele mai fericite, aproape la extrem. Creştinul nu îşi făureşte drum spre Înviere prin voinţă proprie, ci prin Dar. prin ascultare şi prin curăţia inimii, prin rugăciune tot mai curată, creştinul de dezlipeşte treptat de lut şi devine fiu al lui Dumnezeu, fiu al Cerului.
Postul ca act de voinţă este o aberaţie. Postul are sens şi se înfăptuieşte ca jertfă doar prin abandonare de sine, iubitoare (iubirea omului pentru Hristos), căreia Domnul îi răspunde dîndu-i puterea de a posti.
Postul (ajunarea) nu e abţinere, pentru o vreme, de la anumite mâncăruri, ci dăruire treptată Domnului astfel ca, prin golirea de sine, acolo unde lucram noi să vieze El. Acest travaliu nu ţine principal de voinţă, ci de iubire, de iubirea noastră pentru Dumnezeu şi pentru Împărăţia Cerurilor. Ne dăm laolaltă din postul de dirijor al vieţii noastre pentra a-I face loc Lui. Acesta este postul şi acesta este sensul oricărei asceze.
Când stâlpnicul rămâne ani în şir pe locul lui, aceasta nu o face prin voinţă, ci prin rugăciune curată şi Har de la Domnul. Nu el îşi impune voinţa înaintea noastră şi a Domnului, ci Domnul îşi găteşte loc în el, pe măsură ce are loc lepădarea ascetului de sine. Lepădare care nu se face prin voinţă, ci printr-o mişcare viguroasă a inimii către şi în Iubitul ei. E vorba aşadar de o sfântă nebunie (o completă schimbare a punctelor cardinale ale minţii şi inimii), iar nu de o voinţă exacerbată în aceleaşi vechi coordonate ("eu şi iarăşi eu!").

Colegul nostru de forum, Mihailc, a postat cândva un text pe care l-am păstrat, găsindu-l excepţional: "Patru capete folositoare despre gânduri" - de Nicodim Aghioritul.
Îngăduiţi-mi să postez din nou acest cuvânt, deoarece aici se pot găsi temeiuri limpezi, dacă ne dăruim cu atenţie lecturii, pentru afirmaţia privind rolul (limitat al) voinţei în viaţa duhovnicească.

1. Care e cauza naturală a gândurilor?

Cauza naturală a tuturor gândurilor e aceasta. Omul e dublu, adică e compus din trup şi suflet. Şi aşa cum sufletul are în chip natural cinci simţuri naturale trupeşti şi exterioare: vederea, auzul, mirosul, gustul şi pipăitul, tot aşa şi sufletul are în chip natural cinci simţuri spirituale [gândite cu mintea] şi interioare, potrivit Marelui Vasile care tâlcuieşte versetul "păzi-va Domnul toate oasele lor" din Psalmul 33; adică are: ochi spirituali, urechi spirituale, miros spiritual, gust spiritual şi pipăit spiritual, de aceea şi vede spiritual, aude spiritual, miroase spiritual, gustă spiritual şi pipăie spiritual toate realităţile spirituale, adică fie cele dumnezeieşti, fie cele îngereşti, fie cele demonice, fie cele omeneşti şi lumeşti.
Aşa cum omul are în chip natural un cuvânt rostit, care e grăit cu glas tare cu gura şi cu limba, tot aşa are în chip natural şi un cuvânt spiritual, care e grăit în chip tainic în inimă, cuvânt care se numeşte şi interior. şi aşa cum cu cuvântul rostit omul rosteşte câte vrea, fie cele dumnezeieşti, fie cele îngereşti, fie cele demoniceşti, fie lucrurile omenesti şi lumeşti, aşa şi prin cuvântul interior el grăieşte şi gândeşte în inima sa cîte vrea: fie lucrurile dumnezeieşti, fie cele îngereşti, fie cele demoniceşti, fie cele omeneşti şi lumeşti.



2. Şi fără să vrea omul grăieşte înăuntrul inimii gânduri de hulă, de ruşine şi viclene

Deoarece cuvântul rostit şi celelalte simţuri exterioare ale trupului sunt groase şi cu anevoie de pus în mişcare, de aceea, numai dacă vrea, poate omul să grăiască cuvântul rostit sau să pună în mişcare cele cinci simţuri ale lui ca să simtă aceste lucruri simţite, căci din pricina grosimii pe care o au acestea sunt supuse şi ascultă de voinţa omului. Dar, deoarece cuvântul interior al inimii şi simţurile interioare şi spirituale ale sufletului sunt subţiri, uşor de pus în mişcare şi duhovniceşti, de multe ori omul grăieşte cu cuvântul interior şi gândeşte în inima sa nu numai cele bune sau cele rele, pe care le vrea, ci şi acelea pe care nu le vrea, fiindcă ele se supun şi ascultă cu anevoie de voinţa lui din pricina subţirimii pe care o au. Şi, mai ales, pentru că de multe ori fie Dumnezeu se foloseşte ca de un organ de cuvântul interior şi grăieşte prin el cele bune pe care le vrea, precum urmează în sfinţii desăvârşiţi şi purtători de duh, fie îngerii folosindu-se ca de un organ de cuvântul interior grăiesc şi ei cele bune călăuzind pe om spre mântuire, fie, la urmă dintre toţi, demonii, prin aceea că sunt duhuri subţiri şi după sfântul Botez se găsesc la suprafaţa inimii, cum zice Sfântul Diadoh, folosindu-se şi ei ca de un organ de cuvântul interior, grăiesc în inimi fie gânduri ruşinoase şi trupeşti, fie gânduri viclene şi ranchiunoase şi răzbunătoare, fie gânduri hulitoare împotriva lui Dumnezeu şi a celor dumnezeieşti.
Căci dat fiind că trei sunt părţile sufletului: raţională, irascibilă şi poftitoare, de aceea şi gândurile se împart în general în trei: hulitoare, viclene şi ruşinoase. Gândurile hulitoare, adică acelea care sugerează sufletului necredinţe, îndoieli, murmurări şi hule împotriva lui Dumnezeu şi a celor dumnezeieşti, acestea, zic, se nasc din partea raţională a sufletului;
Gândurile viclene, care sugerează în suflet răzbunări împotriva vrăjmaşilor şi a celor ce ne întristează, acestea, zic, se nasc din partea irascibilă;
Gândurile de ruşine, câte sugerează în suflet desfrânări, adultere şi celelalte necurăţii trupeşti, acestea se nasc din partea poftitoare, cum zice dumnezeiescul Grigorie Sinaitul.
Dar nu numai cuvântul interior, ci şi cele cinci simţuri spirituale ale sufletului sunt folosite ca organe şi de Dumnezeu şi de îngeri şi de demoni care fac sufletul să simtă spiritual cele bune şi adevarate atât în somn cât şi în stare de veghe; demonii însă fac sufletul să simtă, să vadă şi să audă spiritual toate cele rele, mincinoase şi rătăcite câte duc la pierzania lui, atât în somn cât şi în stare de veghe.

Sesizăm aşadar din text că mişcările importante pentru viaţa noastră duhovnicească şi pentru mântuire sunt tainice, ascunse, în aluatul nostru cel mai profund, subţire şi imposibil de controlat prin voinţă - aceasta din urmă fiind o stihie a suprafeţelor, a cojii noastre conştiente.
Şi iată că, oricât ar părea de necrezut, dăltuirea noastră întru Împărăţie nu are loc pe terenul voinţei noastre ci în registre mult mai fine şi subţiri, acolo unde mintea şi voinţa omului nu prea au acces.

*

Să vedem, mai departe, ce decurge de aici:

3. Cauzele morale ale gândurilor de ruşine şi viclenie şi, mai ales, de hulă sunt trei: nebăgarea de seamă, trufia şi pizma demonilor

Fiindcă am spus mai sus care este cauza naturală a tuturor gândurilor şi de ce omul gândeşte şi cele pe care nu le vrea, acum să vorbim aici separat despre gândurile de hulă şi care sunt cauzele lor morale mai apropiate.
Prima lor cauză este nebăgarea de seamă a minţii; căci atunci când mintea omului nu e atentă în întregime la inimă, nici nu are pază şi strajă asupra cuvântului interior rostit în inimă şi nu poartă de grijă ca acest cuvânt să tacă, atunci acesta grăieşte ceea ce îi vine înăuntru şi gândeşte gânduri de hulă şi viclenie, sau mai degrabă prin el grăiesc aceste gânduri rele duhurile cele rele. De aceea zice Ioan Scărarul că omul trebuie să închidă nu numai poarta chiliei lui după trupul său şi poarta din afară a limbii lui, ci trebuie să închidă şi poarta interioară a inimii lui, adică să tacă cu gândul: "închide trupului uşa chiliei, cuvântului închide-i poarta limbii, iar duhurilor închide-le poarta dinăuntru" (Cuvântul 27 despre isihie).
A doua cauză a gândurilor de hulă este, potrivit dumnezeiescului Anastasie Sinaitul şi altor Părinti, mândria; fiindcă atunci când omul se mândreşte, inima lui se învârtoşează, şi din pricina acestei învărtoşări nu suportă cu mulţumire atunci când îi vine o ispită, ci murmură şi se tulbură. De aceea, de la acestea ajunge să şi hulească înăuntru în inima sa, iar de multe ori şi în afară cu gura lui.
Când omul se mândreşte, atunci se aprinde şi devine uşor irascibil, iar din irascibilitate cade în gânduri de hulă. Când omul se mândreşte, atunci îi bârfeşte pe fraţii lui şi-i dispreţuieşte ca pe nişte lipsiţi de minte; de aceea Dumnezeu îngăduie să vină peste el gânduri de hulă, ca din acestea să se smerească şi să vină la pocăinţă.
Iar a treia cauză a gândurilor de hulă e, potrivit aceluiaşi Anastasie Sinaitul şi celorlalţi Părinţi, pizma şi răutatea diavolului; căci zice Sfântul Maxim că pe când un om începe să înainteze în iubirea lui Dumnezeu, atunci începe să-l ispiteasca demonul hulei; aceasta o face întinatul ca să-l împiedice pe omul iubitor de Dumnezeu de la calea virtuţii şi să-l aducă la disperare.


Şi, în sfârşit, care sunt leacurile:

4. Trei sunt LEACURILE GÂNDURILOR DE HULĂ: atenţia şi rugăciunea, smerenia şi dispreţuirea

Aşa cum trei sunt cauzele morale ale gândurilor de hulă: 1) nebăgarea de seamă, 2) mândria şi 3) pizma demonilor, tot aşa trei sunt şi leacurile acestora în contrarea cauzelor acestora, adică: 1) atenţia şi rugăciunea, 2) smerenia şi 3) dispreţuirea.
Deci cine vrea şi iubeşte să fie liber de gândurile de hulă, acela trebuie mai întâi să-şi adune întreaga minte în inima lui şi să se roage cu multă atenţie şi mare vigilenţă, ca să nu lase cuvântul interior din inimă să grăiască, ci să-l facă să tacă supraveghindu-l cu un ochi serios şi conducător.
Dar nu e de ajuns numai aceasta, ci, după ce face cuvântul interior să tacă, trebuie să-i dea şi să grăiască această scurtă rugăciune: ,,Doamne Iisuse Hristoase, Fiului lui Dumnezeu, miluieşte-mă!" şi numai aceasta să o grăiască, şi nici un alt cuvânt.
Dar să o zică ţinându-şi puţin şi răsuflarea până ce zice o dată cuvintele rugăciunii acesteia şi apoi să răsufle din nou, mintea rămânând fără formă şi fără chip şi privind prin puterea lui văzătoare [spirituală] numai locul inimii, iar auzul [spiritual al] minţii să nu audă nimic altceva decât cuvintele rugăciunii acesteia. Deci rugăciunea aceasta rostită în acest mod va face să dispară toate gândurile, nu numai cele de hulă, ci şi cele de ruşine şi trupeşti şi cele de viclenie şi de irascibilitate, fiindcă atunci când e rostit în inimă cu credinţă fierbinte şi meditat necontenit, acest înfricoşător şi sfânt Nume al lui Iisus Hristos arde ca o lumină şi loveşte şi taie ca o sabie cu două tăişuri demonii care se găsesc, cum spuneam, la suprafaţa inimii şi grăiesc prin cuvântul interior toate gândurile de hulă şi rele.

De aceea zicea Ioan Scărarul: "Cu Numele lui Iisus loveşte-i ca şi cu un bici pe vrăjmaşi", iar sfântul Nil [= Evagrie Ponticul]: "Când e numit Dumnezeu, pune pe fugă pe demoni".

AI doilea leac al gândurilor de hulă e smerenia; de aceea, cine vrea să fie eliberat de ele trebuie să aibă inimă smerită, şi înfrântă, şi mai trebuie să aibă şi cele câte nasc smerenia, adică faptul de a suporta cu mulţumire fiecare ispită şi necaz care-i vin fie de la oameni, fie de la demoni, fie de la firea cea strâmtă, socotindu-se pe sine însuşi din pricina păcatelor lui vrednic de orice pedeapsă; faptul de a nu se aprinde şi înfuria, de a nu osândi şi bârfi pe fraţii lui dispreţuindu-i ca pe unii mai mici şi lipsiţi de minte; şi faptul de a nu cerceta cu curiozitate lucrurile credinţei peste puterea şi înţelegerea minţii lui, socotindu-se pe sine însuşi lipsit de minte şi nevrednic să cerceteze unele ca acestea şi ţinând credinţa simplă în inima lui. Toate acestea deci conlucrează la izgonirea gândurilor de hulă, precum ziceau Părinţii.
Iar al treilea leac al gândurilor de hulă este dispreţuirea, adică atunci când omul e atent la inima lui, cum spuneam mai sus, şi zice rugăciunea ,,Doamne, Iisuse Hristoase, Fiului lui Dumnezeu, miluieşte-mă!" ţinându-şi puţin şi răsuflarea, atunci când are inima lui smerită şi face toate celelalte câte îi sunt cu putinţă, după care îi urmează cu toate acestea gânduri de hulă, atunci trebuie să ştie că, aceste gânduri sunt din pizma şi răutatea demonilor, şi de aceea nu trebuie să se întristeze pentru ele, nici să dispere, ci să le dispreţuiască ca pe unele care nu se nasc din cuvântul lui, nici din voia lui, ci sunt seminţele şi odraslele relei seminţe a diavolului care seamănă astfel de gânduri de hulă împotriva lui Dumnezeu şi a celor dumnezeieşti nu cu alt scop decât ca să tulbure şi întristeze sufletul omului şi, mai ales, ca să-l împiedice de la calea virtuţii şi bine-plăcerii lui Dumnezeu.
Deci cunoscând răutatea şi viclenia lor, trebuie să-i dispreţuim şi să nu socotim deloc că asemenea gânduri sunt un păcat, fiindcă pe cât socotim că sunt un păcat, pe atât mai mult ne tulbură; şi aşa cum atunci când cineva vrea să se ducă într-un loc, după care trecând pe un drum întâlneşte câini care latră, dar el nu ia seama la lătratul lor, ci dispreţuindu-i îşi continuă drumul netulburat şi aleargă şi ajunge la locul unde vrea să ajungă, tot aşa trebuie să facă şi creştinul când vin spre el gânduri de hulă şi viclenie; trebuie adică să nu şadă să le răspundă, ci tăcând să nu le bage în seamă şi să le dispretuiască ca pe nişte lătrături ale diavolului şi să alerge pe calea virtuţii având credintă fierbinte şi neşovăielnică în Dumnezeu şi în lucrurile dumnezeieşti şi ţinând în inima lui ca pe o ancoră neclintită mărturisirea credinţei pe care a primit-o de Ia Sfânta Biserică. Căci credinţa e o pavăză şi scutul cu care creştinul poate să respingă toate săgeţile gândurilor de hulă pe care le aruncă diavolul, precum porunceşte Pavel. În acest fel şi diavolul este biruit şi ruşinat cu toate gândurile lui de hulă şi omul se eliberează uşor de ele, cu harul lui Hristos.

În concluzie, deşi voinţa e o stihie cu rolul ei precis în viaţa naturală şi duhovnicească a omului, ea este totuşi un instrument limitat. Pentru a propăşi în viaţa duhovnicească nu voinţa e arma şi calea, ci toate cele arătate de Părinţi în Sfânta Biserică. Precum se vede şi din textul postat.
De voinţă se ocupă în mod expres şi fac din ea un fel de idol toţi cei cărora, neavînd pe Dumnezeu şi Biserica, le-a rămas să se descurce singuri şi laolaltă, precum pot.

[pingobrod]

Sunt noua pe acest forum si in primul rand vreau sa imi exprim admiratia fata de calitatea discutiilor, nu am mai intalnit-o in niciun alt loc. Din perspectiva asta, chiar daca nu tot timpul suntem de acord unii cu altii, cred ca e foarte bine ca se discuta la acest nivel. Pe de alta parte (si poate vad eu prea simplist lucrurile, dar este parerea mea) cred ca se complica un pic prea mult discutia. In final, ce este impartasania? Este trupul si sangele lui Isus. Daca suntem de acord cu aceasta afirmatie, parerea mea este ca toata discutia se simplifica destul de mult. Pentru ca nu vom mai vorbi nici despre vin, nici despre microbi sau alte subiecte colaterale care palesc in fata trupului si sangelui lui Isus.

În prealabil postat de pingobrod

Sunt noua pe acest forum si in primul rand vreau sa imi exprim admiratia fata de calitatea discutiilor, nu am mai intalnit-o in niciun alt loc. Din perspectiva asta, chiar daca nu tot timpul suntem de acord unii cu altii, cred ca e foarte bine ca se discuta la acest nivel. Pe de alta parte (si poate vad eu prea simplist lucrurile, dar este parerea mea) cred ca se complica un pic prea mult discutia. In final, ce este impartasania? Este trupul si sangele lui Isus. Daca suntem de acord cu aceasta afirmatie, parerea mea este ca toata discutia se simplifica destul de mult. Pentru ca nu vom mai vorbi nici despre vin, nici despre microbi sau alte subiecte colaterale care palesc in fata trupului si sangelui lui Isus.

Într-adevăr, esenţial e să ne împărtăşim cu Sfintele Taine. (Cu Cineva, aşadar, iar nu cu ... ceva...)

[CristianR]

În prealabil postat de ahilpterodactil

Controlul şi voinţa au un rol secundar în viaţa duhovnicească. Probabil voi supăra ori mira pe mulţi cu această afirmaţie, dar eu o spun cu mâna pe inimă şi mi-o asum în totalitate.
Dimpotrivă, oamenii cu un caracter voluntarist, bine adaptaţi să se controleze şi să îşi urmeze cu voinţă ţelurile sunt, după opinia mea, cei mai expuşi la accidente duhovniceşti, la păcate dintre cele mai nenorocite şi la căderea din credinţă. Nicăieri nu au patimile un teren mai fertil decât în omul cu foarte bun autocontrol şi cu voinţă. De ce aşa paradox?
Cum ar fi posibil aşa ceva? Nu este oare o nebunie ce spune omul acesta? - veţi fi zicînd, poate....
Ei bine, aş putea organiza răspunsul pe cel puţin trei paliere de funcţionare a omului şi veţi vedea cum, treptat, reiese limpede pericolul unei supraevaluări în cultura noastră a voinţei.
Nu doar psihologia şi psihanaliza arată "pericolul voinţei" ci, încă mai vârtos, viaţa duhovnicească.
Viaţa duhovnicească a creştinilor nu este decât secundar un act de voinţă. Principal ea este, dimpotrivă, o abandonare de sine, o ne-voinţă dusă, în cazurile cele mai fericite, aproape la extrem. Creştinul nu îşi făureşte drum spre Înviere prin voinţă proprie, ci prin Dar. prin ascultare şi prin curăţia inimii, prin rugăciune tot mai curată, creştinul de dezlipeşte treptat de lut şi devine fiu al lui Dumnezeu, fiu al Cerului.
Postul ca act de voinţă este o aberaţie. Postul are sens şi se înfăptuieşte ca jertfă doar prin abandonare de sine, iubitoare (iubirea omului pentru Hristos), căreia Domnul îi răspunde dîndu-i puterea de a posti.
Postul (ajunarea) nu e abţinere, pentru o vreme, de la anumite mâncăruri, ci dăruire treptată Domnului astfel ca, prin golirea de sine, acolo unde lucram noi să vieze El. Acest travaliu nu ţine principal de voinţă, ci de iubire, de iubirea noastră pentru Dumnezeu şi pentru Împărăţia Cerurilor. Ne dăm laolaltă din postul de dirijor al vieţii noastre pentra a-I face loc Lui. Acesta este postul şi acesta este sensul oricărei asceze.
Când stâlpnicul rămâne ani în şir pe locul lui, aceasta nu o face prin voinţă, ci prin rugăciune curată şi Har de la Domnul. Nu el îşi impune voinţa înaintea noastră şi a Domnului, ci Domnul îşi găteşte loc în el, pe măsură ce are loc lepădarea ascetului de sine. Lepădare care nu se face prin voinţă, ci printr-o mişcare viguroasă a inimii către şi în Iubitul ei. E vorba aşadar de o sfântă nebunie (o completă schimbare a punctelor cardinale ale minţii şi inimii), iar nu de o voinţă exacerbată în aceleaşi vechi coordonate ("eu şi iarăşi eu!").

Foarte folositor cuvânt. Așa cred și eu că trebuie înțeles postul.
Cât despre cuvintele Sfântului Nicodim Aghioritul pe care le-ai redat ulterior, ce pot să mai spun? Minunate.

Să-i mulţumim lui Mihai, el a postat acel fragment pe care l-am reţinut şi pe care îl recitesc uneori.
Iar acolo în text sunt şi câteva pasaje unde e vorba însă tocmai de ... voinţă. Prin alegere voluntară, nevoitorul îşi drămuieşte gândurile domolindu-le cu rugăciunea, îşi păzeşte inima, îşi direcţionează simţurile etc. S-ar părea, astfel, că totuşi voinţa este extrem de importantă, atât ca susţinere prin efort a unor acţiuni cât şi în cealaltă ipostază, de abţinere de la altele. Da, evident, numai că este vorba deja despre o voinţă nouă, despre o voinţă altoită, despre voinţa unui îndrăgostit care s-a abandonat pe sine Iubitului sufletului său. Această voinţă nu mai exprimă egoul narcisist al omului, nu mai slujeşte gonflării de sine ci, dimpotrivă, fiind nutrită de iubirea pentru Dumnezeu dăltuieşte (împreună cu celelalte stihii mângâiate de har) procesul invers: zămislirea templului lui Dumnezeu în om.
Deşi mecanismul sufletesc este acelaşi (voinţa), el ascultă de legi ale persoanei care sunt net diferite la omul duhovnicesc. Şi sub umbrirea acestei noi atmosfere, sub lucrarea harului, voinţa devine, parcă, ecoul unei îmbrăţişări de nespusă tandreţe...:) În care, repet ce scriam cândva într-un poem, omul face cu greu diferenţa dintre persoana lui şi Dumnezeire. Adică Îl cunoaşte pe Hristos, Răstignitul şi Înviatul...

[fallen]

Noi iar am făcut o nefăcută . Nu ne potolim. Am fost azi la biserică la momentul potrivit ( în fine, la 11,30 când am ajuns deabia erau la Heruvic) dar am așteptat afară, apoi după Tatăl Nostru am intrat și noi și când m ajuns în față, niște copii au cântat colinde-frumos, e drept, dar fii-mea acum câtă răbdare să aibă în aglomerație și căldură, în fine, nu a făcut prea urât, putea și mai rău, ba chiar a fost deosebit de înțelegătoare pt vârstă ei; necazul e însă ca după ce am ieșit am văzut ca s-s pătat pe haine ...nu știu dc ea a scuipat sau părintele...în fine ... Mi-a zis o femeie să o spăl cu apă și să o pun la un pom sau floare. Așa am făcut cu toate protestele alor mei, dar...nu cred ca a ieșit de tot ... Și nici nu mai am când să mă spovedesc . Ce fac acum??? Nu vreau să arunc hăinuțele, cel puțin nu acum, poate când nu i-or mai veni...dar până atunci probabil va tb să le mai spăl, cu detergent, cu alte rufe manual sau la mașină și...ce o să se întâmple???
( o fi oare un "semn" ca nu trebuie să mai mergem. Ca nu suntem bineveniți, nu e locul nostru acolo, pt ca nu avem părinți credincioși???)

[DragosP]

Semn de la dracu, că Domnul te vrea acolo.