Una din acceptiunile prostiei este, da, si aceasta: personalizata, atribuita omului ca intreg. Considram astfel ca x e mai inteligent sau mai destept ca altul, ca unul e geniu, ca altul e idiiot etc. Oamenii au construit scale si scari pentru a masura prostia, inteligenta etc. Oamenii au construit ierarhii, in care unul e culmea prostiei sau regele intelepciunii.
O.K.
Dar cand m-am gandit (in prostia mea) sa propun acest topic, intentia a fost, Alin, sa vorbim mai degraba despre prostie ca fenomen, ca intamplare din viata omului, ca fir din constitutia omului, ca pacat, poate. Ca ipostaza a functionarii fiecaruia, ca dat, poate, al omului dintotdeauna sau macar dupa cadere. Asta ar fi chiar o intrebare, poate: prostia e un fenomen al lumii cazute? Sau, de fapt, e parte si din primii oameni, inainte de pacat. Aveau Adam si Eva potentialul prostiei, in ei? Sau prostia a aparut la ei prin cadere, ca un rod al unei instrainari de conditia dintai, ca un fenomen strain...

E tentant, din pricina cliseelor culturale, sa vedem prostia exclusiv ca pe un lucru negativ. Poate ca asa si este. O intelegem in cadrul cultural al lumii, al religiei, ca pe un lucru de nedorit.
Si totusi prostia poate fi cercetata ca atare, dincolo de tentatia evaluarii ei imediate.

E un fenomen grandios, merita oleaca de consideratie...:)