Sa vorbim despre prostie!

În prealabil postat de AlinB

... fiecare dintre noi suntem sau am fost mai destepti ca unii dar mai prosti decat altii.

Una din acceptiunile prostiei este, da, si aceasta: personalizata, atribuita omului ca intreg. Considram astfel ca x e mai inteligent sau mai destept ca altul, ca unul e geniu, ca altul e idiiot etc. Oamenii au construit scale si scari pentru a masura prostia, inteligenta etc. Oamenii au construit ierarhii, in care unul e culmea prostiei sau regele intelepciunii.
O.K.
Dar cand m-am gandit (in prostia mea) sa propun acest topic, intentia a fost, Alin, sa vorbim mai degraba despre prostie ca fenomen, ca intamplare din viata omului, ca fir din constitutia omului, ca pacat, poate. Ca ipostaza a functionarii fiecaruia, ca dat, poate, al omului dintotdeauna sau macar dupa cadere. Asta ar fi chiar o intrebare, poate: prostia e un fenomen al lumii cazute? Sau, de fapt, e parte si din primii oameni, inainte de pacat. Aveau Adam si Eva potentialul prostiei, in ei? Sau prostia a aparut la ei prin cadere, ca un rod al unei instrainari de conditia dintai, ca un fenomen strain...

E tentant, din pricina cliseelor culturale, sa vedem prostia exclusiv ca pe un lucru negativ. Poate ca asa si este. O intelegem in cadrul cultural al lumii, al religiei, ca pe un lucru de nedorit.
Si totusi prostia poate fi cercetata ca atare, dincolo de tentatia evaluarii ei imediate.

E un fenomen grandios, merita oleaca de consideratie...:)