Mda.... Cand resentimentele adunate prin ani se focalizeaza asupra unei persoane, de la un punct incolo incepi sa lasi impresia ca vorbesti despre tine, de fapt... Dar e numai din pricina unei incarcaturi emotionale prea mari, neeliberate deocamdata.

*
Eu insa ma gandeam asa:
1) ce as face daca nu as avea copilul meu acasa, langa mine, si toata iubirea si datoria mea de parinte s-ar irosi fara "obiect"? Pai, as reorienta energia asta spre alti destinatari: un caine, o ruda, o opera caritabila; as scrie povesti pentru copii, as compune cantecele, m-as ruga pentru toti copiii lumii etc. As deveni un taticut surogat pentru alti copii surogat, deh! Si astfel, iubirea mea parinteasca ar iesi totusi la iveala, s-ar manifesta totusi, in formele pe care le pot gasi din starea mea de parinte lisit de "obiectul" dragostei.
2) Ce as face daca as fi un copil nemultumit de afectiunea parintilor? As cauta un "obiect" spre care sa imi orientez nemultumirea. Poate fi, foarte bine, un alt copil. Cu atat mai bine daca parintii mei il mai si ingrijesc, in mod vadit, pe acela: toata nemultumirea, frustrarea, neimplinirea mea s-ar orienta si focaliza pe copilul acela.
3) Ce as face daca sunt un copil cu probleme emo si in familia mea nu reusesc sa ma dezvolt, sa ma linistesc, sa ma simt implinit? As cauta, pe baza unei maladii oarecare, sa dezvolt asa un aer neajutorat incat as face si muntii sa planga. As stoarce si lacrimi si atentie si bani si tot ce imi trebe de la unii binevoitori. Dar unde sa fie acestia? Pai, haide mai intai sa cautam, nu-i asa?, in propria familie. Incepem cu mami si tati si continuam cu matusi, unchi, veri binevoitori... Nu conteaza ca mai e pe acolo un copil care, de fapt, ar avea el nevoie de atentie si afectiune. E treaba lui, sa se descurce. Cine l-a pus sa plece asa departe?....

Asa se intampla cand noi, oamenii, nu ne vedem de jugul iubirii. Cand oamenii aleg sa isi pastreze pozitia (de orgolioasa si resemnata nelucrare), nefacind nimic cu ei insisi, fiecare in parte, ci deplasind si focalizind mereu atentia si afectiunea spre obiecte din afara, din exteriorul relatiei carentate.
In loc sa reparam masina stricata, rabla aia pe care ne-a dat-o Dumnezeu, noi ne orientam repejor spre rable inca si mai mari dar care ne scutesc de responsabilitatea unui travaliu autentic cu noi insine, in relatia/familia de origine.
Astfel pierdem de doua ori: ne alegem cu o rabla si mai ruginita; ne privam singuri de marea satisfactie si implinire care e mesterirea neincetata la propria viata, la propria familie.

Oare de ce fuge omul mereu de treaba lui?
A vazut careva un arbore viguros si plin de roade sa o ia la fuga din pamantul lui?... Exceptind filmul ala SF, desigur...:)
Iar fuga din pamantul tau nu e plecarea din satul, orasul, tara ta. Nu. Asta e o judecata exterioara, superficiala - imi pare.
Ci, oriunde ai fi, sa te straduiesti sa ramai in jugul tau, in talantii tai, la datoria ta care, cred eu, te poate mantui cand i te dedici cu toata dragostea...
De ce fugim de ale noastre, oameni buni? De ce si unde alergam?....
Cand vor fi roscovele strainilor mai bune decat castravetele primit din mana mamei sau a tatalui?.... Adicatelea, cand va fi mai dulce rodul unei afaceri care nu ma reprezinta, care nu e parte din crucea mea, decat rodul curat al unei vieti in care mi-am vazut, cum am putut, de viata mea asa cum mi-a fost ea daruita spre lucrare din Mana lui Dumnezeu...