Mihnea, sa nu alunecam in pareri... Din cate stiu eu, prin bisericile noastre nici un preot nu ridica stacheta "foarte inalt" pentru toata lumea. Ci, lucru evident daca participi la o slujba in care e vorba despre post si postit, preotii indeamna pe credinciosi sa posteasca fiecare dupa puteri. Sa nu faca, adica, nimeni excese ori, altfel spus, sa nu isi inchipuie nimeni ca daca a postit s-a si indumnezeit dintr-o data.

In ce ma priveste, nu ma simt sub nici o forma stresat de ideea postului. Ba chiar (uite ca a sosit timpul s-o spun) ma numar printre cei care, daca s-ar tampi de tot si si-ar uri binele, ar putea spune ca a postit mult si sever la viata lui. Dar n-o spun.

Ma deranjeaza mereu aceleasi lucruri in discutiile forumistice despre post:
1. Tendinta unora spre exagerare (acesta, da, fiind lucru periculos atat pentru soarta corpului cat si pentru lucrarea duhovniceasca);
2. Tendinta spre formula de un tip sau altul;
3. Conceptia medicalista si/sau sportiva asupra postului; explicatiile reductioniste, lumesti ale actului duhovnicesc al postirii;
4. Abordarea analitica, rupta de ansamblul vietii de credinta;
5. Accentul pus pe latura materiala, biochimica si biofizica si mai putin sau deloc pe dimensiunea sufleteasca/duhovniceasca;
6. Bizareria, excentricitatea frumos invelite sub masca peroratiilor de tot felul despre post.

Din nefericire, asa cum se intampla si in chestiunea invecinata a lucrarii rugaciunii, tot felul de oameni care nu si-au abordat in mod adecvat nevrozele si alte lipsuri personale, vin sa faca pe invatatorii despre post si rugaciune. Aceasta imi pare o compensare mai urata decat altele care, cel putin, nu se folosesc de cele sfinte pentru a-si acoperi neimplinirile...
Un om la locul lui, care se tine cu modestie de lucrarile lui, nu exalta nici postul nici rugaciunea sau, daca o face si apoi se trateaza, dupa o vreme va deveni mai discret cu astfel de lucruri.