Poezie publicată în Revista Mitropoliei Banatului "Învierea", martie 2016:
Orfanilor de Rai
Munții vor fi aici, mereu acolo, și ghioceii fragezi.
Și iarba trimisă-n vânt: îmbracă-i!, așterne pajiști.
Câmpiile ce murmură geamăt de dor, căderea; durerea;
Ca și-acum șapte mii de ani, primind bărbatul și femeia.
Atunci mureau doar doi, iar azi ne mor națiuni; în facțiuni.
Tresare cântul lor, freamătă gândul lor; în Rai nu sunt viziuni.
Aievea, era puțin, era frumos, aveam și dăruiam totul;
Frate și soră, nu fi al neamului Cain, hain, nu fi spurcat
E loc pentru-amândoi oricând; e loc curat. Rărește-ți pasul!
Alegi stricat, te bucuri rău, ești binecuvântat, nu blestemat.
Ce sunt acestea toate? Le lași marcat? Îndurerat să pleci, așa-i?
Chemat să dai ce n-ai pentru un grai de slavă-n Rai, mai stai?
Și-atunci? Cât dormi? E foc în jurul tău, nu vezi?
Luptă cu toții pentru viața ta și tu continui să nu crezi?
Hai, vino grăbit, smerit, când vom pleca, să fie-n rugăciune.
Să nu te temi; de câini, de porci sau șerpi, de azi sau mâine,
Tu fă doar bine, cât ține de tine, și-apoi va fi și pâine.
Iar dacă nu te răstignești și nu mucenicești, să nu dorești;
Să ști să poți să ai să dai mai mult, că iei povești și-apoi rănești.
Fi pregătit mereu să iubești. Și să ierți. Ce taine negrăite...
Și-apoi plângând să moștenești, ce nu poți să gândești.
Să fi chemat, strigat, să fi urcat; atunci nu vei mai fi orfan,
Ți-e dăruit, ești așezat la bucuria odihnei cea fără nici-un ban,
În comuniunea familiei Împărăției cu țărmuri infinite...
*