Citat:
În prealabil postat de Igor_Paslusnik
Iar normalitatea duhovnicească știi ce este pentru lume? Nebunie. Monahii, monahiile, sunt considerați inadaptați. Pustnicii sunt catalogați de psihologie "delir mistic", "delir religios", delirați, cu psihoze. La fel Mucenicii.
Însuși Hristos, Domnul, a fost catalogat la fel, de psihologii și psihanaliștii moderni. La fel majoritatea episcopilor, preoților, diaconilor.
|
Generalizezi nepermis în privința psihanaliștilor. După cum sunt oameni pricepuți în ale credinței care, intrând pe domeniul fizicii sau al psihologiei, se dovedesc nepricepuți, la fel se întâmplă și ca unii psihologi să încadreze la boală orice manifestare cu aparențe mistice. Deși eu cred că trebuie să fii diletant ca să faci asta.
Dar deși nu toate manifestările mistice sunt morbide, există și din cele care țin de domeniul psihiatriei. E greu să faci deosebirea, iar dacă ești cuprins de o astfel de manifestare și ești singur, e vai de tine, pentru că vei jura cu mâna pe inimă că ești în adevăr, însă e posibil să fii în înșelare.
Nu degeaba marii nevoitori au scris mult despre pașii pe care îi are de urmat cel care apucă pe calea nevoințelor și cum să recunoască semnele înșelării. În general este recomandată reținerea: nu trebuie să te lași impresionat de ceea ce simți, chiar dacă te-ai rugat mult, ai postit, ai privegheat sau ai citit. E mare ispita ca după acestea, simțind o anumită dulceață în suflet, o lumină sau chiar o văpaie, să te crezi dintr-o dată plin de Duhul Sfânt și să începi să arzi de dorința de a-L împărtăși altora, de a-i lumina pe toți.
Tu, însă, deși e posibil să fi simțit adierea harului, poate că încă nu te-ai curățit de ale tale, nu te-ai lepădat de tine însuți, porți în sufletul tău mult balast, iar atunci când te vei grăbi către propovăduire, le vei da celorlalți tocmai acest balast, într-un ambalaj strălucitor. Ei vor avea, bineînțeles, senzația unui fals și vor reacționa ca atare, în timp ce tu – care nu-ți conștientizezi lipsurile – îi vei considera nevrednici de darul tău și-ți vei spune că dai mărgăritare porcilor iar ei le calcă în picioare, nefiind la înălțimea la care tu ai ajuns. Și îi vei invita insistent să vină mai sus.
Ei bine, îmi amintesc, din vremea în care citeam Filocalia, că Părinții îndeamnă la reținere și la multă lucrare simplă, la evitarea încântării de sine, la smerenie. Nu la efuziuni sentimentale. De aceea o atitudine și o vorbă chiar mai aspră, mai fără înflorituri, mai țărănească, poate fi un semn de mai multă sănătate duhovnicească. Observa Sorin Dumitrescu faptul că în biserică țăranii nu dădeau ochii peste cap, ci aveau o atitudine sobră, cu privirea în pământ.
Asta nu exclude bucuria, deși cea autentică și statornică e posibil să vină mai târziu, după deprinderea cu simplitatea și cu smerenia.
P.S. Acum, că tot am pomenit despre boală – și eu, și alții –, ar fi bine să facem deosebirea între cea psihică și cea duhovnicească, pentru că este o diferență de nivel. Pot fi bolnav psihic fără să fiu afectat duhovnicește; poate și reciproca e valabilă. Sau pot fi suferind psihic din pricini duhovnicești.
O discuție despre relația boală spirituală-păcat, respectiv ce este păcatul și cum scăpăm de el ar merita un topic separat. Poate se încumetă cineva.