[simpllu]

Încă de la grădiniţă, mulţi părinţi vor cursuri de engleză, germană şi franceză, cursuri de karate, cursuri de oratorie, cursuri de muzică, cursuri de dicţie, cursuri de...orice, numai cursuri să fie! Părinţii însă care-şi doresc grădiniţe cu mai multe ore de joacă pentru copiii lor, cu mai multe ieşiri la teatru, la film, la muzeu, cu mai multe ore de desen, de poveşti, de gospodărie şi alte activităţi care să le dezvolte copiilor abilităţi pentru viaţă, şi mai ales care să le sprijine dezvoltarea lor emoţională şi socială, sunt adeseori priviţi ca nişte înapoiaţi - când, de fapt, ei sunt cei care caută cu adevărat ceea ce e mai bine pentru copiii lor.

De ani de zile, văd copii de la vârste din ce în ce mai mici, chiar de la 7-8 ani, care în încep meditaţii la română, la matematică, la limbi străine. Dacă mai fac vreun sport, e lucru mare. Una peste alta, orele de şcoală, de meditaţii, de antrenamente şi de teme le umplu agenda zilnică până la refuz, că de-abia le mai rămâne timp să doarmă şi să mănânce. Părinţii se justifică: "Nu mai sunt vremurile de altă dată, nu vedeţi ce li se cere acum?!" Aşa este. Acum "li se cere" ca, la şcoală, când intră, deja să scrie şi să citească. Dar nu sunt, oare, părinţii cei care se laudă cu faptul că pruncii lor de 3 ani ştiu deja toate literele de tipar?! Ori că au învăţat să numere până la 100, când ei nici măcar nu înţeleg ce este "o sută"?! Acum "li se cere" şcolarilor să vină la începutul clasei a II-a cu tabla îmulţirii învăţată de-acasă, din vacanţa de vară.

Dar cine le cere învăţătorilor "să scoată untul" din copii?! Nu părinţii? Câţi părinţi nu le dau copiilor, pe lângă temele de la şcoală, şi teme suplimentare, de frică "ca nu cumva să piardă vremea"? Şi, pe urmă, nu tot părinţii îşi frâng mâinile că pruncii lor ajung să urască şcoala, şi unii nici nu pot ieşi dimineaţa din casă din cauza multiplelor psiho-somatizări: dureri de cap şi de burtă, senzaţia de vomă, ameţeli, senzaţie de sufocare, transpiraţie abundentă?

Acest impersonal "se cere" este, de fapt, "noi adulţii, le cerem". Cu siguranţă, nu toţi părinţii sunt de aceeaşi părere, dar foarte mulţi îşi imaginează că reţeta succesului în viaţă sunt tomurile de culegeri rezolvate şi sutele de ore de meditaţii din cea mai fragedă pruncie. Ne pregătim copiii să fie excelenţi corporatişti, eventual chiar nişte emigranţi de lux (nişte expaţi angajaţi în afara ţării de mari corporaţii). Nu soţi şi soţii, nu mame şi taţi, nu bărbaţi şi femei, pentru care viaţa înseamnă mai mult decât job-ul lor.

Ori decte ori le vorbesc părinţilor despre cât de nocivă este această supraîncărcare academică de la vârste mici, îmi aduc aminte de unii dintre pacineţii mei cei mai nefericiţi , ca, de pildă, fetiţa blondă, blajină, ultraserioasă şi bătrânicioasă încă de la vrssta de 9 ani, un copil cu excelente rezultate la şcoală, dar fără nici un prieten şi incapabilă să iese din banca ei chiar şi în pauze să se joace cu vreun coleg, preferând să mai citească ceva pentru lecţie! Iar pe părinţi îi dispera doar anxietatea ei de concurs (nu ratează nici unul!)

Mi-aş dori ca toţi părinţii care le alcătuiesc copiilor lor agende de lucru încărcate încă de la 5 ani şi care par să creadă că toată copilăria şi adolescenţa sunt doar nişte atrenamente pentru devenirea corporatistă, să aibă şansa de a sta de vorbă cu părinţii copiilor care au clacat mai devreme sau mai târziu în viaţă: foşti elevi eminenţi care au ajuns în situaţia de a fi exmatriculaţi din liceu, copii care s-au închis în turnul lor de fildeş, tăind comunicarea cu oricine, chiar şi cu propii lor părinţi, ori copii care au început să comită delicte mai mult sau mai puţin grave (furturi, vandalizări, prostituţie) ori consumă alcool, droguri, ori joacă jocuri de noroc, ori au ajuns să sufere diferite tulburări psihice.

Extras din revista "Familia Ortodoxă", Psiholog Irina Petrea