Alternativa pentru copiii nostri: scoala acasa

[simpllu]

Încă de la grădiniţă, mulţi părinţi vor cursuri de engleză, germană şi franceză, cursuri de karate, cursuri de oratorie, cursuri de muzică, cursuri de dicţie, cursuri de...orice, numai cursuri să fie! Părinţii însă care-şi doresc grădiniţe cu mai multe ore de joacă pentru copiii lor, cu mai multe ieşiri la teatru, la film, la muzeu, cu mai multe ore de desen, de poveşti, de gospodărie şi alte activităţi care să le dezvolte copiilor abilităţi pentru viaţă, şi mai ales care să le sprijine dezvoltarea lor emoţională şi socială, sunt adeseori priviţi ca nişte înapoiaţi - când, de fapt, ei sunt cei care caută cu adevărat ceea ce e mai bine pentru copiii lor.

De ani de zile, văd copii de la vârste din ce în ce mai mici, chiar de la 7-8 ani, care în încep meditaţii la română, la matematică, la limbi străine. Dacă mai fac vreun sport, e lucru mare. Una peste alta, orele de şcoală, de meditaţii, de antrenamente şi de teme le umplu agenda zilnică până la refuz, că de-abia le mai rămâne timp să doarmă şi să mănânce. Părinţii se justifică: "Nu mai sunt vremurile de altă dată, nu vedeţi ce li se cere acum?!" Aşa este. Acum "li se cere" ca, la şcoală, când intră, deja să scrie şi să citească. Dar nu sunt, oare, părinţii cei care se laudă cu faptul că pruncii lor de 3 ani ştiu deja toate literele de tipar?! Ori că au învăţat să numere până la 100, când ei nici măcar nu înţeleg ce este "o sută"?! Acum "li se cere" şcolarilor să vină la începutul clasei a II-a cu tabla îmulţirii învăţată de-acasă, din vacanţa de vară.

Dar cine le cere învăţătorilor "să scoată untul" din copii?! Nu părinţii? Câţi părinţi nu le dau copiilor, pe lângă temele de la şcoală, şi teme suplimentare, de frică "ca nu cumva să piardă vremea"? Şi, pe urmă, nu tot părinţii îşi frâng mâinile că pruncii lor ajung să urască şcoala, şi unii nici nu pot ieşi dimineaţa din casă din cauza multiplelor psiho-somatizări: dureri de cap şi de burtă, senzaţia de vomă, ameţeli, senzaţie de sufocare, transpiraţie abundentă?

Acest impersonal "se cere" este, de fapt, "noi adulţii, le cerem". Cu siguranţă, nu toţi părinţii sunt de aceeaşi părere, dar foarte mulţi îşi imaginează că reţeta succesului în viaţă sunt tomurile de culegeri rezolvate şi sutele de ore de meditaţii din cea mai fragedă pruncie. Ne pregătim copiii să fie excelenţi corporatişti, eventual chiar nişte emigranţi de lux (nişte expaţi angajaţi în afara ţării de mari corporaţii). Nu soţi şi soţii, nu mame şi taţi, nu bărbaţi şi femei, pentru care viaţa înseamnă mai mult decât job-ul lor.

Ori decte ori le vorbesc părinţilor despre cât de nocivă este această supraîncărcare academică de la vârste mici, îmi aduc aminte de unii dintre pacineţii mei cei mai nefericiţi , ca, de pildă, fetiţa blondă, blajină, ultraserioasă şi bătrânicioasă încă de la vrssta de 9 ani, un copil cu excelente rezultate la şcoală, dar fără nici un prieten şi incapabilă să iese din banca ei chiar şi în pauze să se joace cu vreun coleg, preferând să mai citească ceva pentru lecţie! Iar pe părinţi îi dispera doar anxietatea ei de concurs (nu ratează nici unul!)

Mi-aş dori ca toţi părinţii care le alcătuiesc copiilor lor agende de lucru încărcate încă de la 5 ani şi care par să creadă că toată copilăria şi adolescenţa sunt doar nişte atrenamente pentru devenirea corporatistă, să aibă şansa de a sta de vorbă cu părinţii copiilor care au clacat mai devreme sau mai târziu în viaţă: foşti elevi eminenţi care au ajuns în situaţia de a fi exmatriculaţi din liceu, copii care s-au închis în turnul lor de fildeş, tăind comunicarea cu oricine, chiar şi cu propii lor părinţi, ori copii care au început să comită delicte mai mult sau mai puţin grave (furturi, vandalizări, prostituţie) ori consumă alcool, droguri, ori joacă jocuri de noroc, ori au ajuns să sufere diferite tulburări psihice.

Extras din revista "Familia Ortodoxă", Psiholog Irina Petrea

[simpllu]

Achiziţii academice vs. dezvoltarea socio-emoţională (bazate pe studii şi cercetări)

- avansul academic al copiilor instruiţi direct încă de mici se pierde în foarte scurt timp, aceştia nemaiavând nici un avantaj la gimanziu, sau la liceu (începînd cu clasele a III-a şi a IV-a, tot acest avans cademic se pierde, şi copiii respectivi încep să înregistreze rezultate semnificativ mai slabe decât colegii lor care au fost înscrişi la grădiniţe cu programe traţionale, bazate mai mult pe joacă şi învăţarea prin joacă (inclusiv prin desen, dans, muzică), pe rezolvarea de probleme, dezvoltarea vorbirii şi a abilităţilor sociale)

- dezvoltarea socio-emoţională are de suferit pe termen lung, recuperarea fiind cvasi-imposibilă, iar efectele grave, chiar devastatoare

- predispoziţie pentru acţiuni anti-sociale

- slaba calitate a vieţii la vârsta adultă (aceşti copii riscă să devină persoane dificile, imature, egocentrice, chiar narcisice)

- învăţarea prin joacă, muzică, dans, şi desen este esenţială

- jocul copilului are un rol-cheie în bunăstarea individului

[simpllu]

Nu le putem grăbi copiilor creşterea naturală, nici nu putem să insistăm pe dezvoltarea cognitivă în detrimentul celei socio-emoţionale fără riscul unor consecinţe dezastruoase pe termen lung, chiar pentru toată viaţa. Riscurile cele mai importante sunt: recul în performanţa şcolară, posibil chiar fobie şcolară, retard emoţional, tulburări de comportament şi deviaţie comportamentală, instalarea încă din adolescenţă a unor tulburări psihice şi chiar riscul apariţiei unor tulburări de personalitate, integrare socială dificilă, problematică, adaptibilitate scăzută.

Părinţii au nevoie să înţeleagă şi să accepte cu mai mult firesc "normalitatea" copiilor lor şi faptul că pot fi desebit de inteligenţi fără a fi supradotaţi.

Copii noştri pot fi mai deştepţi şi mai fericii decât noi, dar calea este joaca şi explorarea prin joacă în prima decadă de viaţă, care să le permită dezvoltarea armonioasă a minţii copiilor.

Psiholog Irina Petrea

[florin.oltean75]

Educatia corecta a copilului depinde de cat de corect este educat parintele.

[ioan67]

În prealabil postat de simpllu

Nu le putem grăbi copiilor creşterea naturală, nici nu putem să insistăm pe dezvoltarea cognitivă în detrimentul celei socio-emoţionale fără riscul unor consecinţe dezastruoase pe termen lung, chiar pentru toată viaţa. Riscurile cele mai importante sunt: recul în performanţa şcolară, posibil chiar fobie şcolară, retard emoţional, tulburări de comportament şi deviaţie comportamentală, instalarea încă din adolescenţă a unor tulburări psihice şi chiar riscul apariţiei unor tulburări de personalitate, integrare socială dificilă, problematică, adaptibilitate scăzută.

Părinţii au nevoie să înţeleagă şi să accepte cu mai mult firesc "normalitatea" copiilor lor şi faptul că pot fi desebit de inteligenţi fără a fi supradotaţi.

Copii noştri pot fi mai deştepţi şi mai fericii decât noi, dar calea este joaca şi explorarea prin joacă în prima decadă de viaţă, care să le permită dezvoltarea armonioasă a minţii copiilor.

Psiholog Irina Petrea

Curios, draga Ovidiu, insa in afara studiilor inteligentei emotionale (studii care acum sunt o adevarata moda) au venit rezultate din vechea directie - cea a dezvoltarii cognitive/intelectuale.
Sunt destule voci autorizate care afirma, in baza unor cercetari care se tin la linia piagetiana, ca o instructie corecta, abila poate duce la dezvoltari spectaculoase fara a periclita dezvoltarea emotionala. Sunt multi copii foarte robusti intelectual si foarte bine integrati social, creativi, cu buna dezvoltare emotionala.
Se pare ca in final conteaza modul in care educatorul dozeaza "ingredientele" dezvoltarii. In final, tot maiestria pedagogica isi spune cuvantul.

Ca o curiozitate, unul dintre scriitorii antici prezinta pe larg modul in care se facea educatia unui viitor retor. La Roma, ca sa produci un Seneca educatia incepea inca din ...fasa. Doica era aleasa cu mare grija, dupa un profil psiho-comportamental care includea prinrte altele o dictie perfecta, echilibru emotional, voce calda/placuta, frumusete fizica, abilitati pe linia conduitei afective, oarece cultura (in sensul cunoasterii bune a filosofiei, artelor etc.) s.a.m.d. Culmea e ca se pare ca modelul asta educativ functiona din plin si succesul parea garantat. E vorba despre retori, oameni foarte dichisiti in acele vremuri...

Dar noi traim totusi in alte vremuri, cu solicitari dintre cele mai abramburite.
Personal cred ca educatia emotionala (si religioasa!) nu trebuie sub nici o forma neglijata. Daca apar semnele unei discrepante prea mari intre indicii la dezvoltare intelectuala in detrimentul celei emotionale, eu cred ca trebuie intervenit de urgenta. Dar asta o fac numai cei care sunt cu adevarat priceputi sa observe caracteristicile copilului si sa mai si intervina in mod adecvat.

Si as mai adauga un amanunt: internetul. Astazi copiii fac deja educatie tehnologica, TIC.
Aici intervin unii ca Umberto Eco, zicind asa:
http://www.digi24.ro/stiri/actualita...-tragic-419070

[ioan67]

În prealabil postat de simpllu

Încă de la grădiniţă, mulţi părinţi vor cursuri de engleză, germană şi franceză, cursuri de karate, cursuri de oratorie, cursuri de muzică, cursuri de dicţie, cursuri de...orice, numai cursuri să fie! Părinţii însă care-şi doresc grădiniţe cu mai multe ore de joacă pentru copiii lor, cu mai multe ieşiri la teatru, la film, la muzeu, cu mai multe ore de desen, de poveşti, de gospodărie şi alte activităţi care să le dezvolte copiilor abilităţi pentru viaţă, şi mai ales care să le sprijine dezvoltarea lor emoţională şi socială, sunt adeseori priviţi ca nişte înapoiaţi - când, de fapt, ei sunt cei care caută cu adevărat ceea ce e mai bine pentru copiii lor.

De ani de zile, văd copii de la vârste din ce în ce mai mici, chiar de la 7-8 ani, care în încep meditaţii la română, la matematică, la limbi străine. Dacă mai fac vreun sport, e lucru mare. Una peste alta, orele de şcoală, de meditaţii, de antrenamente şi de teme le umplu agenda zilnică până la refuz, că de-abia le mai rămâne timp să doarmă şi să mănânce. Părinţii se justifică: "Nu mai sunt vremurile de altă dată, nu vedeţi ce li se cere acum?!" Aşa este. Acum "li se cere" ca, la şcoală, când intră, deja să scrie şi să citească. Dar nu sunt, oare, părinţii cei care se laudă cu faptul că pruncii lor de 3 ani ştiu deja toate literele de tipar?! Ori că au învăţat să numere până la 100, când ei nici măcar nu înţeleg ce este "o sută"?! Acum "li se cere" şcolarilor să vină la începutul clasei a II-a cu tabla îmulţirii învăţată de-acasă, din vacanţa de vară.

Dar cine le cere învăţătorilor "să scoată untul" din copii?! Nu părinţii? Câţi părinţi nu le dau copiilor, pe lângă temele de la şcoală, şi teme suplimentare, de frică "ca nu cumva să piardă vremea"? Şi, pe urmă, nu tot părinţii îşi frâng mâinile că pruncii lor ajung să urască şcoala, şi unii nici nu pot ieşi dimineaţa din casă din cauza multiplelor psiho-somatizări: dureri de cap şi de burtă, senzaţia de vomă, ameţeli, senzaţie de sufocare, transpiraţie abundentă?

Acest impersonal "se cere" este, de fapt, "noi adulţii, le cerem". Cu siguranţă, nu toţi părinţii sunt de aceeaşi părere, dar foarte mulţi îşi imaginează că reţeta succesului în viaţă sunt tomurile de culegeri rezolvate şi sutele de ore de meditaţii din cea mai fragedă pruncie. Ne pregătim copiii să fie excelenţi corporatişti, eventual chiar nişte emigranţi de lux (nişte expaţi angajaţi în afara ţării de mari corporaţii). Nu soţi şi soţii, nu mame şi taţi, nu bărbaţi şi femei, pentru care viaţa înseamnă mai mult decât job-ul lor.

Ori decte ori le vorbesc părinţilor despre cât de nocivă este această supraîncărcare academică de la vârste mici, îmi aduc aminte de unii dintre pacineţii mei cei mai nefericiţi , ca, de pildă, fetiţa blondă, blajină, ultraserioasă şi bătrânicioasă încă de la vrssta de 9 ani, un copil cu excelente rezultate la şcoală, dar fără nici un prieten şi incapabilă să iese din banca ei chiar şi în pauze să se joace cu vreun coleg, preferând să mai citească ceva pentru lecţie! Iar pe părinţi îi dispera doar anxietatea ei de concurs (nu ratează nici unul!)

Mi-aş dori ca toţi părinţii care le alcătuiesc copiilor lor agende de lucru încărcate încă de la 5 ani şi care par să creadă că toată copilăria şi adolescenţa sunt doar nişte atrenamente pentru devenirea corporatistă, să aibă şansa de a sta de vorbă cu părinţii copiilor care au clacat mai devreme sau mai târziu în viaţă: foşti elevi eminenţi care au ajuns în situaţia de a fi exmatriculaţi din liceu, copii care s-au închis în turnul lor de fildeş, tăind comunicarea cu oricine, chiar şi cu propii lor părinţi, ori copii care au început să comită delicte mai mult sau mai puţin grave (furturi, vandalizări, prostituţie) ori consumă alcool, droguri, ori joacă jocuri de noroc, ori au ajuns să sufere diferite tulburări psihice.

Extras din revista "Familia Ortodoxă", Psiholog Irina Petrea

Excelente observatii!
Apoi, studiile longitudinale arata ca succesul in viata nu este direct proportional cu performantele academice. probabil e cunoscut studiul acela american in care a fost cercetata evolutia catorva sute (mii?) de elevi de-a lungul vietii, pana spre pensionare. Ierarhia din scoala era complet diferita dupa 15-20 de ani...

[florin.oltean75]

În prealabil postat de ioan67

Excelente observatii!
Apoi, studiile longitudinale arata ca succesul in viata nu este direct proportional cu performantele academice. probabil e cunoscut studiul acela american in care a fost cercetata evolutia catorva sute (mii?) de elevi de-a lungul vietii, pana spre pensionare. Ierarhia din scoala era complet diferita dupa 15-20 de ani...

Atunci cand criteriul "succesului" este statusul social.

Daca schimbam criteriul avem o cu totul alta definitie a "succesului".

[ioan67]

În prealabil postat de florin.oltean75

Atunci cand criteriul "succesului" este statusul social.

Daca schimbam criteriul avem o cu totul alta definitie a "succesului".

Desigur. Daca imi amintesc bine, succesul era inteles in mai multe directii: profesional, familial, stare de bine subiectiv etc.
Acuma, sa tinem cont si de faptul ca era facut de americani prin anii 80 sau 90...

[florin.oltean75]

În prealabil postat de ioan67

Desigur. Daca imi amintesc bine, succesul era inteles in mai multe directii: profesional, familial, stare de bine subiectiv etc.
Acuma, sa tinem cont si de faptul ca era facut de americani prin anii 80 sau 90...

Ioan, tu cum ai defini "succesul"?