[ioan67]

În prealabil postat de florin.oltean75

Unii mistici crestini au inteles ca Dumnezeu se cunoaste "parasind orice impresie" a mintii. Este echivalent cu a nega cogniscibilitatea Lui Dumnezeu in Fiinta Sa.

Se poate înţelege şi aşa.
La fel de bine se poate înţelege că o cunoaştere a lui Dumnezeu nu se face, măcar de la un prag încolo, în modul obişnuit de a lucra al minţii noastre - mod care este obiectualist, fizicalist, care percepe datul cunoaşterii în afara minţii, ca distinct de subiectul cunoscător.
Ar putea fi vorba, aşadar, de o altă cunoaştere - anume prin participare la "obiectul" ei. Aceasta presupune o curajoasă concentrare înlăuntru, un dezinteres pregnant pentru rătăcirile în exterior, unde îl căutăm degeaba pe Dumnezeu. Căci Dumnezeu nu este în rătăcirile noastre de ieşiţi din minţi, ci înlăuntrul sufletului care îşi aşteaptă întoarcerea minţii acasă...
Or, Florin, tocmai această participare la viaţa dumnezeiască ne este poruncită de Hristos. Şi cred că la asta ajută/îndrumă/face să fie întreaga lucrare a Bisericii. Începînd cu Evanghelia, apoi cu întreaga Tradiţie, până azi la orice participare de-a noastră la viaţa liturgică.
Este o contopire a omului cu duhul Iubirii, implicit cu Duhul Adevărului, iar în actul rugăciunii iscodirea obiectualistă a minţii, cu tot noianul ei de gânduri şi imagini mai întâi, este abandonată treptat, până la deplina tăcere. Atunci, ne spun sfinţii rugători, liniştea este deplină, participarea este deplină şi Glasul Domnului poate fi aievea auzit şi primit. Mintea nu se mai întoarce asupra ei însăşi, la carcasa ei de gânduri şi stări care ţin de risipirea în afară, interesul pentru propriile mişcări a fost cu totul stins, abandonul este total într-o adâncă concentrare şi umilă/îndrăgostită simţire... Se trăieşte, de către unii rugători, răpirea, extazul...
Eu aşa am înţeles, mai degrabă.