[cristiboss56]

Se întâlnesc diferite ispite. Vă voi da un exemplu: O creştină, o doamnă foarte temperamentală, evreică, s-a întors la credinţă , a venit la biserică mulţi ani; în decursul acestor ani, a încercat să o întoarcă la credinţă şi pe sora sa. Numai că sora nici în ruptul capului nu dorea să se boteze. Şi cu toate că ea atâţia ani a încercat să o convingă, să o înduplece, să îi explice, să îi dea cărţi, sora mereu se împotrivea cu mânie la toate aceste propuneri, nedorind să se creştineze. Şi iată că aceasta din urmă s-a îmbolnăvit grav, iar sora creştină a venit la spital să o cerceteze. Acolo a sfătuit-o: „Vezi în ce stare te afli? Poate că vei muri curând, botează-te!”. Fără nici un rezultat, însă. În cele din urmă, sora bolnavă şi-a pierdut cunoştinţa.
Sora creştină a hotărât că acum nu o mai poate împiedica nimic ca să o creştineze. Şi a început să sune, să întrebe diverşi duhovnici şi chiar episcopi cum ar trebui să procedeze (căci ea avea relaţii foarte mari). Unii spuneau: „Nu, nu se poate, cum să o creştinezi dacă nu vrea?”. Alţii erau de altă părere însă: „Încearcă!”. Şi, neauzind ceva care să o convingă, îndrăzneaţa creştină a reuşit să o boteze pe sora ei aflată pe patul de moarte. Aceasta nu şi-a mai revenit însă în simţire mai înainte de moarte. A murit, prin urmare, „creştină” şi putea fi prohodită . Oare cel mai important lucru pentru noi este ca omul „să fie prohodit”?
Cu toată stima mea către creştina despre care am povestit, eu i-am spus că un astfel de mod de a acţiona este absolut nepermis. O asemenea silire a conștiinței omului peste voia lui noi nu putem să o săvârşim. Toate cazurile asemănătoare sunt, bineînțeles, nevalide, iar eu nu m-am lăsat convins să recunosc un astfel de om ca fiind creştin. Dacă îl recunoaştem ca fiind creştin, înseamnă că noi credem într-un fel de magie ortodoxă. Înseamnă că nu înţelegem ce este Taina Ortodoxă .
Este adevărat, acţiunea sa a fost dictată de
dragoste ; ea se îndreptăţea că sora ei necredincioasă a fost botezată cu credinţa şi dragostea ei, a celei care a crezut. Însă în acest caz, o astfel de „înlocuire” este cu neputinţă. Dacă cea aflată pe patul de moarte ar fi încuviinţat câtuşi de puţin, dacă ar fi spus doar: „Da, cred, botezaţi-mă!” înainte de a-şi pierde cunoştinţa, atunci s-ar fi putut face una ca aceasta, însă ea nici măcar o dată nu a răspuns cu „Da!” la mulţimea rugăminţilor surorii sale creştine.
Tot astfel nu putem să împărtăşim nici pe omul care nu şi-a mărturisit credinţa.
( Protoiereu Vladimir Vorobiev , Duhovnicul și ucenicul , Editura Sophia, București, 2009, pp. 108-109)