Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Se întâlnesc diferite ispite. Vă voi da un exemplu: O creştină, o doamnă foarte temperamentală, evreică, s-a întors la credinţă , a venit la biserică mulţi ani; în decursul acestor ani, a încercat să o întoarcă la credinţă şi pe sora sa. Numai că sora nici în ruptul capului nu dorea să se boteze. Şi cu toate că ea atâţia ani a încercat să o convingă, să o înduplece, să îi explice, să îi dea cărţi, sora mereu se împotrivea cu mânie la toate aceste propuneri, nedorind să se creştineze. Şi iată că aceasta din urmă s-a îmbolnăvit grav, iar sora creştină a venit la spital să o cerceteze. Acolo a sfătuit-o: „Vezi în ce stare te afli? Poate că vei muri curând, botează-te!”. Fără nici un rezultat, însă. În cele din urmă, sora bolnavă şi-a pierdut cunoştinţa.
Sora creştină a hotărât că acum nu o mai poate împiedica nimic ca să o creştineze. Şi a început să sune, să întrebe diverşi duhovnici şi chiar episcopi cum ar trebui să procedeze (căci ea avea relaţii foarte mari). Unii spuneau: „Nu, nu se poate, cum să o creştinezi dacă nu vrea?”. Alţii erau de altă părere însă: „Încearcă!”. Şi, neauzind ceva care să o convingă, îndrăzneaţa creştină a reuşit să o boteze pe sora ei aflată pe patul de moarte. Aceasta nu şi-a mai revenit însă în simţire mai înainte de moarte. A murit, prin urmare, „creştină” şi putea fi prohodită . Oare cel mai important lucru pentru noi este ca omul „să fie prohodit”?
Cu toată stima mea către creştina despre care am povestit, eu i-am spus că un astfel de mod de a acţiona este absolut nepermis. O asemenea silire a conștiinței omului peste voia lui noi nu putem să o săvârşim. Toate cazurile asemănătoare sunt, bineînțeles, nevalide, iar eu nu m-am lăsat convins să recunosc un astfel de om ca fiind creştin. Dacă îl recunoaştem ca fiind creştin, înseamnă că noi credem într-un fel de magie ortodoxă. Înseamnă că nu înţelegem ce este Taina Ortodoxă .
Este adevărat, acţiunea sa a fost dictată de
dragoste ; ea se îndreptăţea că sora ei necredincioasă a fost botezată cu credinţa şi dragostea ei, a celei care a crezut. Însă în acest caz, o astfel de „înlocuire” este cu neputinţă. Dacă cea aflată pe patul de moarte ar fi încuviinţat câtuşi de puţin, dacă ar fi spus doar: „Da, cred, botezaţi-mă!” înainte de a-şi pierde cunoştinţa, atunci s-ar fi putut face una ca aceasta, însă ea nici măcar o dată nu a răspuns cu „Da!” la mulţimea rugăminţilor surorii sale creştine.
Tot astfel nu putem să împărtăşim nici pe omul care nu şi-a mărturisit credinţa.
( Protoiereu Vladimir Vorobiev , Duhovnicul și ucenicul , Editura Sophia, București, 2009, pp. 108-109)

[cristiboss56]

Să ne asemănăm, iubiţilor întru Hristos fiii mei, în această nejudecare, în această dragoste adevărată pentru aproapele nostru, oamenilor sfinţi. Să ne străduim să nu observăm şi nici chiar să nu cunoaştem greşelile celor de aproape ai noştri şi întotdeauna să recunoaştem doar păcatele proprii.
Fie ca una din cele mai iubite şi permanente rugăciuni ale noastre să fie: „Aşa, Doamne împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşelile mele” (Rugăcinea Sfântului Efrem Sirul). Să facem legământ cu Domnul nostru Iisus Hristos, să iertăm din toată inima toate supărările ce ne-au fost pricinuite din partea apropiaţilor noştri şi niciodată să nu judecăm pe nimeni. Şi dintr-o dată vom simţi în inima noastră pacea lui Hristos şi bucuria Lui. Îi vom fi dragi Lui, ca cei mai iubiţi şi preţuiţi copii ai Lui. Pentru această iubire faţă de aproapele nostru, Domnul va revărsa peste noi toată dragostea şi milostivirea Lui cea nespusă.
( Sfântul Ierarh Serafim (Sobolev) Făcătorul de minuni din Sofia )

[cristiboss56]

Trebuie să remarcăm, înainte de orice, că a merge după Mântuitorul, adică a-I urma învăţăturile, e la voia noastr ă. E la voia noastră să ne ducem la întâlnirea cu El , sau să ne vedem de treburile noastre. Suntem liberi. E marele privilegiu care ne-a fost dat la creaţie. E marea taină a lumii oamenilor.
Ea, lumea oamenilor, poate chiar să-şi imagineze că e autonomă, că a părut de la sine, şi că poate să se organizeze în mod liber, după legi pe care şi le creează ea însăşi. Cred că Dumnezeu a găsit în acordarea libertăţii forma ideală a unei omeniri care să se simtă demnă şi independentă, până la riscul de a se priva chiar de El.
Cum am spus, Dumnezeu are un punct de vedere cu privire la aceasta, dar a socotit mai importanţă libertatea oamenilor. Tuturor le-a pus la îndemână însă pe lângă libertate, şi mijloacele care să-i orienteze în opţiunile libertăţii. Aşadar, ceea ce vrem noi să reţinem acum, în chip deosebit, e acest: „De voieşte cineva“, adică faptul că ne dă libertatea de a-L urma sau nu.
( Mitropolitul Antonie Plămădeală )

[cristiboss56]

Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula :
Perioadele de timp din anul bisericesc cuprinse între Înviere (Paşti) şi Rusalii şi între Crăciun şi Bobotează sunt intervale în care nu se fac metanii, îngenuncheri şi acte de pocăinţă, pentru a ne încadra în atmosfera de bucurie cauzată de sărbătorile creştine pe care le prăznuim în aceste perioade.
Această rânduială este respectată de toată lumea sau de toţi credincioşii care participă la săvârşirea cultului divin public, inclusiv de clerul slujitor.
Ceea ce ne interesează aici este un moment din timpul Sfintei Liturghii, la care slujitorii, respectând practica dintotdeauna a Bisericii şi indicaţiile tipiconale din Liturghier, îngenunchează. Este vorba de momentul imediat următor rostirii epiclezei, sfinţirii şi transformării pâinii şi a vinului în Trupul şi Sângele Mântuitorului. După rânduiala corectă din Liturghier, după ce preotul sau episcopul rosteşte epicleza şi cele două scurte rugăciuni pentru cei care se vor împărtăşi şi pentru diverse categorii de răposaţi, `preotul şi diaconul cad în genunchi, căutând spre dumnezeiescul Trup şi Sânge al Domnului” (vezi Liturghier, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2000, p. 165). De fapt, fiecare îi pomeneşte pe cei dragi ai săi, vii şi adormiţi).
În perioadele Paşti - Rusalii şi Crăciun - Bobotează, când pentru toţi se aplică dispoziţiile canoanelor: 20 al Sinodului I Ecumenic, 66 al Sinodului Trulan, 15 al Sfântului Petru al Alexandriei şi 91 al Sfântului Vasile cel Mare, care interzic îngenuncherea şi metaniile atât pentru preot, cât şi pentru credincioşi, în zi de duminică, şi ale canoanelor 20 al Sinodului I Ecumenic şi 91 al Sfântului cel Mare, care interzic acelaşi lucru, între Paşti şi Rusalii, întâlnim două atitudini din partea slujitorilor bisericeşti. Unii nu îngenunchează în aceste două perioade, după epicleză, spunând că se încadrează în dispoziţia prescrisă de canoane, că în această perioadă nu se îngenunchează şi nu se fac metanii, rămânând în picioare. Alţii îngenunchează ca la fiecare Liturghie şi fac pomenirile necesare.
Care este poziţia sau atitudinea corectă a slujitorilor?
Atitudinea corectă este aceea de a îngenunchea, după rostirea epiclezei. De ce? Pentru că îngenuncherea în faţa misterului Liturghiei, a Trupului şi a Sângelui Domnului se deosebeşte de actul liturgic al metaniei şi al închinării obişnuite. Sensul îngenuncherii de după epicleză nu este penitenţial, de recunoaştere a păcătoşeniei şi a nimicniciei noastre. El este un semn de copleşire în faţa misterului liturgic, de extaz, şi nu de pocăinţă. Este, dacă vrem, şi un act de pocăinţă, pentru că slujitorul mereu se consideră nevrednic de înalta slujire sacerdotală, este şi un act de smerenie, pentru că numai în această stare ne putem prezenta în faţa lui Dumnezeu, dar este mai ales un act de adoraţie, de recunoaştere a nevredniciei noastre, de preamărire a lui Dumnezeu.
Misterul liturgic nu-l trăieşte oricine şi nu putem rămâne indiferenţi în faţa lui. De aceea îngenunchem aproape automat şi nu putem înţelege nicidecum atitudinea slujitorilor care rămân indiferenţi în acest moment, invocând prevederile canonice care spun că în această perioadă nu se îngenunchează, nici nu se fac metanii.
Deosebirea de atitudini a slujitorilor bisericeşti provine şi din faptul cum înţeleg canoanele şi le aplică. Unul este actul de penitenţă sau de pocăinţă pe care-l întrerupem, după cum precizează canoanele, şi altul cel de adorare şi de recunoaştere a măreţiei lui Dumnezeu. Aici ne comportăm după cum ne dictează momentul, în cazurile celelalte, respectăm canoanele şi normele bisericeşti. Îngenuncherea, metaniile sunt acte de penitenţă, de ispăşire a păcatelor, dar ele pot fi şi semne de respect, evlavie şi bună-cuviinţă. Ca acte de cult şi penitenţă, ele pot fi reglate de canoane şi nu se justifică în perioadele de bucurie ale Bisericii, dar ca semne de evlavie şi respect faţă de Dumnezeu, de Maica Domnului şi de sfinţi, ele sunt îngăduite şi recomandate oricând. Este de preferat să facem metanii şi închinăciuni, chiar în afara rânduielilor canonice, decât să nu ştim să ne închinăm sau să facem metanii. Un credincios adevărat se cunoaşte şi după cum se închină şi face metanii. Cu atât mai mult, metaniile şi îngenuncherile sunt necesare preotului, ca om al rugăciunii prin excelenţă.
De aceea vedem că aceia care s-au ocupat de ediţia Liturghierului din 2012 s-au grăbit când au introdus în textul lui nota: „Potrivit tradiţiei Bisericii, de la Învierea Domnului şi până la Rusalii, precum şi în perioada 25 decembrie - 6 ianuarie, preotul şi diaconul nu vor îngenunchea la acest moment, ci vor face doar închinăciuni până la pământ” (Liturghier, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2012, p. 255). Pe ce se bazează această observaţie? Din canoane nu putem deduce aşa ceva, iar tipicele nu fac această precizare. Când spunem `conform Tradiţiei”, este o exprimare prea generală şi nesigură. Când introducem o rubrică sau o observaţie nouă trebuie să avem temeiuri convingătoare. Până la această ediţie (2012), Liturghierele nu prevăd aşa ceva. Oare să nu fi ştiut diortositorii, care erau cunoscători desăvârşiţi ai rânduielilor tipiconale, că există asemenea dispoziţii? Şi chiar dacă vor fi ştiut că există asemenea dispoziţii, nu le-au trecut în Liturghier pentru simplul motiv că misterul liturgic rămâne acelaşi în toate zilele anului liturgic şi că în faţa lui nu putem decât să cădem în genunchi, în sensul de respect, admiraţie şi preamărire a lui Dumnezeu. Nu este de conceput ca un slujitor al Sfântului Altar să rămână în picioare în acest moment, invocând dispoziţiile canoanelor.
Unul este actul şi gestul de pocăinţă pe care îl fac atât credincioşii, cât şi clericii prin metanii şi închinăciuni, şi altul este actul de smerenie, admiraţie, uimire şi respect faţă de misterul liturgic. A evita metaniile sau îngenuncherile poate fi interpretat ca o formă de secularizare care îşi face simţită prezenţa şi în slujirea liturgică. Mai degrabă să prisosească metaniile şi îngenuncherile decât să lipsească din viaţa şi practica unui slujitor al Bisericii.
De aceea socotesc, în încheiere, că îngenuncherea după rostirea epiclezei este un lucru absolut normal şi necesar în perioada Paşti - Rusalii şi Crăciun - Bobotează pentru toţi slujitorii bisericeşti, ca semn de smerenie, respect, admiraţie şi uimire faţă de misterul liturgic, iar nu act de penitenţă sau de pocăinţă.

[cristiboss56]

Zice gheronda Iustin Popovici în stilul său caracteristic: „Viața creștinului constituie o luptă continuă, o luptă a hristosificării, a theanthropizării. În ce constă aceasta? În faptul de a fi Hristos înlăuntrul tău nu numai ca adevăr viu și dreptate vie și iubire vie, nu numai în faptul de a trăi înlăuntrul tău adevărurile Lui și să crească și să se înmulțească, ci în faptul de a fi El Însuși înlăuntrul tău cu deplinătatea ipostasului Lui teandric, în faptul de a fi chipul Lui mai presus de tot ceea ce ai și de a fi El înlăuntrul a ceea ce ești. Și cum ia formă forma lui Hristos înlăuntrul nostru? Prin Sfintele Taine și prin sfintele virtuți”. Așa este. Aceasta este singura Cale: Formarea lui Hristos înlăuntrul nostru. Altminteri, ne vom chinui noi înșine și îi vom chinui și pe cei din jurul nostru.
Suntem creștini în măsura în care aparținem lui Hristos . Suntem astfel o singură familie în Hristos. Suntem frați egali între noi. Este cu neputință să aparțină cineva lui Hristos și să trăiască fără frații Lui și să nu trăiască împreună cu toți sfinții și să nu gândească precum toți aceia. Creștinii care trăiesc după Evanghelie se hristosifică, devin mădulare vii ale trupului bisericesc. Biserica este trupul lui Hristos cel viu. Biserica nu este un organism omenesc, o organizație lumească sau adunare religioasă, ci o comuniune a persoanelor în Hristos, legate între ele prin sfânta dragoste, astfel încât să formeze un singur trup, un singur suflet și o singură inimă.
Una, sfântă Biserică ortodoxă a lui Hristos este spațiul descoperirii tainelor lui Dumnezeu, locul unde locuiește pliroma, deplinătatea dumnezeirii și unde îl umple de har pe omul luptător. Este laboratorul făcător de minuni care preface, replăsmuiește, înnoiește și renaște pe cei răi în buni, pe păcătoși în drepți și pe nelegiuiți în cuvioși.
Harul lui Hristos îl înzestrează pe om cu har, îl sfințește, îl mântuiește și îl izbăvește. Fiecare membru al Bisericii trăiește prin harul lui Hristos . Faptul de a fi cineva mădular al Bisericii înseamnă să trăiască neîncetat harul Sfintelor Taine și al dumnezeieștilor virtuți. Hristosificarea este scopul vieții fiecărui credincios înlăuntrul Bisericii. Și aceasta constituie o necesitate profundă a sufletului nostru.
( Moise Aghioritul , Pathoktonia [Omorârea patimilor], Ed. Εν πλω, Atena, 2011)

[cristiboss56]

Cea mai mare virtute în viaţa de obşte: a nu te birui de tulburare. Cine se biruie de tulburare, pierde. Pe cât vorbeşti de bine, blagosloveşti pe cineva, pe atât te luminezi; pe cât mă tulbur, pe-atâta mă întunec...
A venit cineva şi m-o întrebat: „Câţi ani ai?”. I-am spus că am trecut de 70 de ani. El mi-a zis că „Eşti un om mort între cei vii”. Mi-a arătat să-mi dau interesul să n-am treabă cu cei vii, ci să am treabă numai cu cei morţi. Aceştia morţi mă pot ajuta; aceştia vii zic că nu mori acum, mori mai încolo... Cei morţi zic: „Ce sunt eu, vei fi şi tu”. Dacă el este mort, într-o zi am să fiu şi eu mort; adică cu trupul, nu cu sufletul.
Când vine tulburarea, şi-mi vine în gând să ocărăsc pe fratele meu, eu să-i spun gândului: „Am să-i spun, dar nu acum, nu azi. Am să-i spun mâine”.
Când am pace, trebuie să mă smeresc mult... şi rugăciune ; iar când văd că vine duhul deznădejdii, îi spun aşa: „Hristos a venit în lume pentru cei păcătoşi” .
( Părintele Proclu Nicău , Lupta pentru smerenie şi pocăinţă, Editura Agaton, Braşov, 2010, p. 53)

[cristiboss56]

Foarte mult ajută, când te-ai pune la rugăciune, să nu ai nimic cu nimeni. Şi a trece cu vederea neajunsurile altora. Adică, neajunsurile care nu vatămă pe alţii. Ştii? Dacă cineva m-a ocărât, ştii, cam de acestea. Dacă m-a ocărât cineva, nu trebuie să mă răzbun. Să mă rog pentru el, ca Bunul Dumnezeu să-l mântuiască, să-l ierte, aşa. Dar, ca să-ţi spun aşa, pentru rugăciunea asta a inimii , mult e recomandată de Sfinţii Părinţi. Se poate păstra într-un loc de linişte. Şi mai este şi altfel.
Dacă acolo, între mulţi, Duhul Sfânt te ajută să ai o linişte ... că liniştea este în mai multe trepte. Este linişte care e din afară. Şi dacă eu am o linişte din afară şi o folosesc, atunci Duhul Sfânt
începe a se sălăşlui în inima noastră şi vom simţi a doua linişte, lăuntrică. Şi liniştea asta lăuntrică – te vei simţi în unele dăţi, cam aşa – ca şi cum ai fi ca printre copaci. Cam cum mergi printr-o pădure şi mergi printre copaci. Şi n-ai treabă, nica, cu copacii aceia. Altu-i mai strâmb, altu-i-ntr-un fel, altu-i în alt fel, nu dai atenţie.
(Pr. Răzvan Andrei Ionescu, Părintele Proclu, așa cum l-am cunoscut, Editura Doxologia şi Editura Apostolia, Iaşi, 2017, p. 33)