[Moroco]

În prealabil postat de Moroco

Imi place foarte mult cum gandesti. Insa vad ca dumneata il judeci pentru ca musca mana care il hraneste, adica dumneata il condamni pentru ca nu e mercenar si preot platit. Daca e adevarat ce spui inseamna ca e un om drept care vorbeste din credinta, adica din credinta lui in ceea ce crede el ca e drept si nu din dreptatea aia platita.

Multi isi vor lua duhovnici si predicatori dupa pofta inimii lor, iar asta e iubire de sine, sa-ti placa ce spui tu insuti de la sine si ce zic predicatorii care iti plac tie pentru ceea ce zic pentru sinele propriu.

Adevarata dreptate vine de la trimisii lui Dumnezeu care iti spun ceea ce nu vrei nicicum sa auzi, caci iubirea de sine iti astupa ochii si urechile ca sa te linguseasca in mita maririi de sine.

Asta va doare la VBanescu, nu e pe placul sinelui elucubrat prea mortodox pe care il replica mamona in ortodoxie prin tot felul de mari duhovnici si mari ortodocsi care nu striga decat tradare in timp ce ei asculta numai de ei insisi.

De Dumnezeu se face ascultare prin Mesia si de acolo mai departe in toata Biserica Duhului pana la cel din urma credincios, si nicidecum de sine insusi caci acel sine e defapt incarnarea duhului lumesc al mamonei care va gadila la orgolii si va mangaie cu pacatul ca sa dormiti la nesfarsit ca viermele in gogoashe si magogoashe.

Treziti-va!... caci vor sa inlocuiasca Crucea de luat cu 666, ca sa fiti drepti din stiinta si nu din Credinta!... la mortodoxia asta mamoniaca ma refer!

Iata alte mesaje maretze puse pe FB de marele mesager, un adevarat artist al Cuvantului de purtat.

VB
Ziua națională…
e un bun prilej de exersare a memoriei fidele adevărului istoric, de revizitare a surselor din care îl putem afla. Nu „lung prilej de vorbe și de ipoteze” trăncănite cu patetism și frenezie patriotardă.
Memoria comunitară, inițial personală, e o datorie etică onorantă. Opusul ei, uitarea, este echivalentul ne-simțirii față de adevăr, față de cei ce ne-au precedat și ne-au lăsat lucrurile esențiale ce au ajuns până la noi. Cum și ce să transmiți mai departe dacă ignori ce ai primit?
Ce nu ar trebui să uităm? Ce ar trebui să ne reamintim, nu doar de ziua națională?
Poate chiar conținutul ei. Și mai ales pe oamenii exemplari despre care abia se mai vorbește în școală și niciodată în mass-media, oameni care au contribuit major în 1918 la împlinirea unui ideal național ai cărei ingrați beneficiari suntem, un ideal care nu se rezuma la Unirea devenită posibilă doar într-un providențial context istoric, ci care includea proiectul unui stat modern fondat pe pilonii libertății, pluralismului, drepturilor individuale, democrației. Azi, toate, pasiv subînțelese.
Să ne mai amintim că epoca necesarului naționalism, catalizator al formării statelor suverane europene, cea a „secolului națiunilor”, a apus în mod natural, lăsând locul firescului patriotism. Anacronismul naționalismului beligerant lipsit azi de context justificator și actualitatea permanentă a patriotismului discret sunt două lucruri destul de diferite.
Să încercăm să mai înțelegem că luciditatea patriotică se manifestă prin buna și dreapta măsură în toate, prin competență, cinste și sobrietate, nu prin exces xenofob, impostură, filetism ortodoxist, populism pe tocuri și în costum național, eroism de operetă și lozinci strigate compulsiv la microfon.
Luciditatea patriotismului luminat, deci educat, e incompatibilă cu justificarea ororii, trădării, complicității, minciunii și a viciilor comunitare niciodată corectate, lingușitor validate.
Să discernem, așadar, între patriotism sobru și naționalism sumbru, între dragoste discretă, dar reală de țară și populism găunos care acoperă sub potop de cuvinte impostura și marasmul, pe care în loc să le denunțe vindecător le încurajează măgulitor.
Să nu subestimăm pesimismul moderat și realist care ne scutește de iluziile catastrofale ale optimismului deșănțat, practicat de ideologi mesianici deghizați în ctitori ai unei noi epoci de aur.
Să ne amintim mărturia unui aristocrat al României sugrumate de totalitarismul ce-i aruncase în gropi comune pe oamenii exemplari ai Unirii din 1918, un om care a îndurat 17 ani de temniță cumplită doar pentru fidelitatea sa față de principii morale, un senior al suferinței și nobleței detestat și huiduit după 1989 de cei ce aplaudau frenetic a doua arestare a României:
„Patriotismul este o dragoste discretă pentru ţară, o disponibilitate de a-ţi da oricând viaţa pentru ea şi de a nu mărturisi acest sentiment.
Găsesc că afişarea patriotismului este indecentă. Un om care simte dragostea pentru ţară, un om care este decis ca în interesul ţării sale să-şi sacrifice propria existenţă nu are să se bată pe piept cu sentimentul acesta.”
(Corneliu Coposu)

VB
În ciuda unei păreri superficiale, generalizate, atent întreținute de diavolul însuși, cele mai rele plăceri și grave păcate sunt cele pur spirituale, nu cele trupești:
plăcerea de a-i devora prin intrigi și critici pe ceilalți, de a te purta despotic inclusiv în numele Domnului, de a corupe și strica viața altora, de a înmulți abil răul, de a murdări, trăda și minți pentru a parveni. Cortegiul răutății e nesfârșit. În fruntea lui merg perversele plăceri ale puterii strivitoare și ale urii distrugătoare.
Viciul originar, rădăcina tuturor relelor care crește în sus este mândria. Trufia. Autostrada cu sens unic și multe benzi către toate celelalte păcate. Starea de spirit otrăvită de ură colcăitoare, total opusă purității transparente și iubitoare a lui Dumnezeu.
Diavolul ne joacă pe degete ca pe niște inerte marionete după ce ne seduce cu propria noastră imagine trucată, ahtiată de vizibilitate și slavă deșartă, adică de vidul camuflat în „importanță”.
Propulsați de întuneric, ne lansăm orbește în goana după laude, like-uri, onoruri, justificări ale oricărei de noi comise erori sau orori, ale minciunii și mințirii de sine. Întrucât merităm, desigur, nesfârșit mai mult decât ni se oferă cu zgârcenie și nerecunoștință. Dumnezeu nu e drept, ceilalți nici atât. Nimeni nu ne merită. Ingratitudinea e aerul care, lipsit de orice stimă, ne înconjoară.
...
„Mândria este în mod fundamental competitivă prin chiar natura ei pe când celelalte păcate nu sunt competitive decât în mod accidental.
Mândriei, faptul de a poseda ceva nu-i provoacă nicio plăcere, ci numai faptul de a poseda mai mult decât cel de alături.
Comparația este cea care te face mândru, plăcerea de a fi deasupra celorlalți.
Ești mândru nu pentru că ești bogat, inteligent sau arătos, ci pentru că ești așa doar prin comparație cu alții pe care savurezi să-i privești de sus, lăsându-i în urmă.
Firește că atâta timp cât privești de sus în jos, nu poți vedea ce este deasupra ta, adică pe Dumnezeu, de care mândria te privează radical.”
C. S. Lewis

Poate ca pe unii ii deranjeaza daca maestrul VB citeaza din tot felul de oameni...(eretici)... care dupa ce au parasit pe Dumnezeu pentru stiinta si bani au inceput sa dea vorbe... "mari".

(Pe mine nu ma deranjeaza decat elucubratiile mele care intrec orice norma de bun simt in nerusinarea tupeului trufiei pacatului care ma tzepuieste sa-l infloresc.)