Purtatorul de cuvant al Patriarhiei

[Moroco]

În prealabil postat de Moroco

Imi place foarte mult cum gandesti. Insa vad ca dumneata il judeci pentru ca musca mana care il hraneste, adica dumneata il condamni pentru ca nu e mercenar si preot platit. Daca e adevarat ce spui inseamna ca e un om drept care vorbeste din credinta, adica din credinta lui in ceea ce crede el ca e drept si nu din dreptatea aia platita.

Multi isi vor lua duhovnici si predicatori dupa pofta inimii lor, iar asta e iubire de sine, sa-ti placa ce spui tu insuti de la sine si ce zic predicatorii care iti plac tie pentru ceea ce zic pentru sinele propriu.

Adevarata dreptate vine de la trimisii lui Dumnezeu care iti spun ceea ce nu vrei nicicum sa auzi, caci iubirea de sine iti astupa ochii si urechile ca sa te linguseasca in mita maririi de sine.

Asta va doare la VBanescu, nu e pe placul sinelui elucubrat prea mortodox pe care il replica mamona in ortodoxie prin tot felul de mari duhovnici si mari ortodocsi care nu striga decat tradare in timp ce ei asculta numai de ei insisi.

De Dumnezeu se face ascultare prin Mesia si de acolo mai departe in toata Biserica Duhului pana la cel din urma credincios, si nicidecum de sine insusi caci acel sine e defapt incarnarea duhului lumesc al mamonei care va gadila la orgolii si va mangaie cu pacatul ca sa dormiti la nesfarsit ca viermele in gogoashe si magogoashe.

Treziti-va!... caci vor sa inlocuiasca Crucea de luat cu 666, ca sa fiti drepti din stiinta si nu din Credinta!... la mortodoxia asta mamoniaca ma refer!

Iata alte mesaje maretze puse pe FB de marele mesager, un adevarat artist al Cuvantului de purtat.

VB
Ziua națională…
e un bun prilej de exersare a memoriei fidele adevărului istoric, de revizitare a surselor din care îl putem afla. Nu „lung prilej de vorbe și de ipoteze” trăncănite cu patetism și frenezie patriotardă.
Memoria comunitară, inițial personală, e o datorie etică onorantă. Opusul ei, uitarea, este echivalentul ne-simțirii față de adevăr, față de cei ce ne-au precedat și ne-au lăsat lucrurile esențiale ce au ajuns până la noi. Cum și ce să transmiți mai departe dacă ignori ce ai primit?
Ce nu ar trebui să uităm? Ce ar trebui să ne reamintim, nu doar de ziua națională?
Poate chiar conținutul ei. Și mai ales pe oamenii exemplari despre care abia se mai vorbește în școală și niciodată în mass-media, oameni care au contribuit major în 1918 la împlinirea unui ideal național ai cărei ingrați beneficiari suntem, un ideal care nu se rezuma la Unirea devenită posibilă doar într-un providențial context istoric, ci care includea proiectul unui stat modern fondat pe pilonii libertății, pluralismului, drepturilor individuale, democrației. Azi, toate, pasiv subînțelese.
Să ne mai amintim că epoca necesarului naționalism, catalizator al formării statelor suverane europene, cea a „secolului națiunilor”, a apus în mod natural, lăsând locul firescului patriotism. Anacronismul naționalismului beligerant lipsit azi de context justificator și actualitatea permanentă a patriotismului discret sunt două lucruri destul de diferite.
Să încercăm să mai înțelegem că luciditatea patriotică se manifestă prin buna și dreapta măsură în toate, prin competență, cinste și sobrietate, nu prin exces xenofob, impostură, filetism ortodoxist, populism pe tocuri și în costum național, eroism de operetă și lozinci strigate compulsiv la microfon.
Luciditatea patriotismului luminat, deci educat, e incompatibilă cu justificarea ororii, trădării, complicității, minciunii și a viciilor comunitare niciodată corectate, lingușitor validate.
Să discernem, așadar, între patriotism sobru și naționalism sumbru, între dragoste discretă, dar reală de țară și populism găunos care acoperă sub potop de cuvinte impostura și marasmul, pe care în loc să le denunțe vindecător le încurajează măgulitor.
Să nu subestimăm pesimismul moderat și realist care ne scutește de iluziile catastrofale ale optimismului deșănțat, practicat de ideologi mesianici deghizați în ctitori ai unei noi epoci de aur.
Să ne amintim mărturia unui aristocrat al României sugrumate de totalitarismul ce-i aruncase în gropi comune pe oamenii exemplari ai Unirii din 1918, un om care a îndurat 17 ani de temniță cumplită doar pentru fidelitatea sa față de principii morale, un senior al suferinței și nobleței detestat și huiduit după 1989 de cei ce aplaudau frenetic a doua arestare a României:
„Patriotismul este o dragoste discretă pentru ţară, o disponibilitate de a-ţi da oricând viaţa pentru ea şi de a nu mărturisi acest sentiment.
Găsesc că afişarea patriotismului este indecentă. Un om care simte dragostea pentru ţară, un om care este decis ca în interesul ţării sale să-şi sacrifice propria existenţă nu are să se bată pe piept cu sentimentul acesta.”
(Corneliu Coposu)

VB
În ciuda unei păreri superficiale, generalizate, atent întreținute de diavolul însuși, cele mai rele plăceri și grave păcate sunt cele pur spirituale, nu cele trupești:
plăcerea de a-i devora prin intrigi și critici pe ceilalți, de a te purta despotic inclusiv în numele Domnului, de a corupe și strica viața altora, de a înmulți abil răul, de a murdări, trăda și minți pentru a parveni. Cortegiul răutății e nesfârșit. În fruntea lui merg perversele plăceri ale puterii strivitoare și ale urii distrugătoare.
Viciul originar, rădăcina tuturor relelor care crește în sus este mândria. Trufia. Autostrada cu sens unic și multe benzi către toate celelalte păcate. Starea de spirit otrăvită de ură colcăitoare, total opusă purității transparente și iubitoare a lui Dumnezeu.
Diavolul ne joacă pe degete ca pe niște inerte marionete după ce ne seduce cu propria noastră imagine trucată, ahtiată de vizibilitate și slavă deșartă, adică de vidul camuflat în „importanță”.
Propulsați de întuneric, ne lansăm orbește în goana după laude, like-uri, onoruri, justificări ale oricărei de noi comise erori sau orori, ale minciunii și mințirii de sine. Întrucât merităm, desigur, nesfârșit mai mult decât ni se oferă cu zgârcenie și nerecunoștință. Dumnezeu nu e drept, ceilalți nici atât. Nimeni nu ne merită. Ingratitudinea e aerul care, lipsit de orice stimă, ne înconjoară.
...
„Mândria este în mod fundamental competitivă prin chiar natura ei pe când celelalte păcate nu sunt competitive decât în mod accidental.
Mândriei, faptul de a poseda ceva nu-i provoacă nicio plăcere, ci numai faptul de a poseda mai mult decât cel de alături.
Comparația este cea care te face mândru, plăcerea de a fi deasupra celorlalți.
Ești mândru nu pentru că ești bogat, inteligent sau arătos, ci pentru că ești așa doar prin comparație cu alții pe care savurezi să-i privești de sus, lăsându-i în urmă.
Firește că atâta timp cât privești de sus în jos, nu poți vedea ce este deasupra ta, adică pe Dumnezeu, de care mândria te privează radical.”
C. S. Lewis

Poate ca pe unii ii deranjeaza daca maestrul VB citeaza din tot felul de oameni...(eretici)... care dupa ce au parasit pe Dumnezeu pentru stiinta si bani au inceput sa dea vorbe... "mari".

(Pe mine nu ma deranjeaza decat elucubratiile mele care intrec orice norma de bun simt in nerusinarea tupeului trufiei pacatului care ma tzepuieste sa-l infloresc.)

[Iorest]

În prealabil postat de Moroco

Iata alte mesaje maretze puse pe FB de marele mesager, un adevarat artist al Cuvantului de purtat.




Poate ca pe unii ii deranjeaza daca maestrul VB citeaza din tot felul de oameni...(eretici)... care dupa ce au parasit pe Dumnezeu pentru stiinta si bani au inceput sa dea vorbe... "mari".

(Pe mine nu ma deranjeaza decat elucubratiile mele care intrec orice norma de bun simt in nerusinarea tupeului trufiei pacatului care ma tzepuieste sa-l infloresc.)

Maestrul Bănescu se delectează dintr-un meniu cu Jambiere de porc în postul Crăciunului la o emisiune de pe digi 24 cu Ionela Năstase

https://www.activenews.ro/sport/Vasi...iunului-186036

Am crezut că nu văd bine emisiunea, e tot mai caraghios "prietenul" nostru geluit.

[Moroco]

În prealabil postat de Iorest

Maestrul Bănescu se delectează dintr-un meniu cu Jambiere de porc în postul Crăciunului la o emisiune de pe digi 24 cu Ionela Năstase

https://www.activenews.ro/sport/Vasi...iunului-186036

Am crezut că nu văd bine emisiunea, e tot mai caraghios "prietenul" nostru geluit.

Frumos comportament la masa. Cult, serios, linistit, interesant.

VB
Morala nu e o măciucă cu ajutorul căreia pui la pământ adversari reali sau imaginari. Mai ales în perioada postului.
E calea din intervalul străbătut personal și anevoios spre celălalt.
O cale pe care te dezbraci parțial și cu greu de mândrie sau măcar de excelenta părere despre sine. Dobândind un grad de luciditate și bun-simț în plus. Dar și unul de orbire în minus.

VB
Sfântul Nicolae,
trăitor în secolul IV, personalitate episcopală a creștinismului universal, nu filetist teritorial, chip smerit al bonomiei eclesiale, profund cunoscător al Adevărului în jurul căruia și-a construit hristocentric viața, trăind exact așa cum blând vorbea și predica. O viață luminată de o bunătate deplină, neumbrită de pur legendara pălmuire a unui eretic, altfel des invocată de ortodoxismul pumnului necruțător. Blândul sfânt a fost numit și „învățător al stăpânirii de sine”, nu al pierderii cumpătului la auzirea unei aberații, fie ea și blasfemiatoare.
Bunătatea sa proverbială, exprimată prin fapte, nu vorbe, este cea care, la o scară oricât de mică, ne-ar putea salva pe fiecare din urâțenia hidoasă a zgârceniei, din monstruoasa nepăsare și ipocrizie, dacă doar am lua mai în serios cuvintele lui Hristos și am lua seama, dincolo de pragul propriilor ghetuțe prea pline, la celălat, la străinul sărman și desculț, dar și la cel sărbătorit azi ca „îndreptar al credinței” și „chip al blândeții”.
„La mulți ani” celor ce au șansa de a-l avea ca ocrotitor și model direct pe unul dintre cei mai iubiți Sfinți ai Bisericii lui Hristos!

[Moroco]

Un imperativ pentru orice creștin care nu se lasă sedus de surogatele și stratagemele „religiosului” instrumentat populist:
să nu lăsăm creștinismul și credința târâte în derizoriu !

Acesta e teritoriul bine marcat al celor ce practică dezinvolt propaganda și demagogia, adică iluzionismul pe scară largă, societală.

Scamatoria, lingușeala, eroizarea de sine, mimarea aprigă a credinței, a îngrijorării și implicării, toate mizează pe orbirea fie și temporară a maselor, deci pe înșelarea acestora, care ajung la grave tulburări de percepție și la o stare de confuzie în care-i creditează tocmai pe cei ce perfid le sedează.

Ținerea ochilor larg deschiși, compararea atentă a realității morale descrise în Evanghelii cu cea care ni se perindă ipocrit prin față, discernerea adevărului neconvenabil din spatele minciunilor pioase și a chipurilor strâmbe din spatele măștilor onctuoase, distingerea între formă găunoasă și fond, între ritualism mort și miez viu, între teatru profitabil, discurs filetist agramat sau politic exaltat și trăire reală a valorilor asimilate, niciodată ostentativ afișate, toate acestea ne așează pe Calea realismului (creștin).

„Calea cea îngustă” a onestității, a mărturisirii adevărului, a modestiei, moderației și ștergerii de sine, a sobrietății și sincerității, a bunei cuviințe, a cunoașterii istoriei, tradiției religioase și culturale proprii e cea care ne salvează de fatalele iluzii.

„Calea cea largă” a corupției morale și materiale, a mistificării profanatoare, a vorbăriei despre Dumnezeu care maschează chiar înstrăinarea de El, e drumul înfundat de un zid cu spatele la care vom fi puși mai devreme sau mai târziu.

Firesc e să alegem ceea ce ne salvează, nu ceea ce ne pierde și ne dezonorează.

Sublim. Calauzitor. Mantuitor.

Totalitarismul e libertate, ideologia (de exemplu, russkiy mir) edifică raiul pe pământ, minciuna e lapte, crima e miere.

Doar 4 țări din lumea asta mare au șansa nesperată de a fi cu adevărat libere. Scandalos de puține.

Lucrurile par nedrepte, dar nu sunt. Noi cei nevizitați de această șansă, doar noi suntem vinovați că nu ne găsește, deși există oameni care se străduiesc cu disperare să ne conducă spre fericirea pe care încă o ignorăm.

Vocile lor răgușite de rugăciune, ridicare în slăvi și invocare neîncetată a eliberării duhului, nu chiar sfânt, din sticla istoriei sau patetic isterizate de discursuri la limita patologicului, strigă în pustiul ignoranței ori poate doar al lucidității noastre.

Dincolo de ele se aud, oricât de stins, vocea rațiunii care imploră și cea a credinței care mărturisește. Adevărul.

Care or fi cele 4 tzari libere de care vorbeste maestrul purtarii Cuvantului?
Anglia-SUA-Canada-Australia-Africa de sud-India, Rusia, UE, China-Mongolia. As mai adauga Israel, Turcia-Emiratele Arabe Unite si Argentina. Deci sunt 7 nu 4. Iar al 8-lea imperiu e imperiul nevazut al duhurilor rele care le conduce pe toate. Celelalte tari sunt colonizate de statele astea imperiale si n-au cum sa se elibereze vreodata. Asa ca nu-mi dau seama care sunt cele 4 tzari libere la care se refera cu subanteles domnul Vasile Banescu in mesajul sau.

[Moroco]

Vasile Banescu,
Timișoara, 16 decembrie 1989 - începutul sfârşitului pentru regimul comunist din România

Datoria etică de a ne aminti ce (putea) însemna asumarea unui act de revoltă publică împotriva unui regim totalitar ajuns la demență, care ocupase toate interstițiile vieții sociale dintr-o Românie paralizată de frică și de foame:
arestare, stâlcire în bătaie, terorizare, închisoare, moarte.

O Românie în care personajul social principal devenise „coada”. La orice. O Românie în care lupta de clasă fusese surclasată de lupta disperată pentru hrană.

Aneantizarea curajului și a demnității omului majoritar era una dintre victoriile socialismului dezumanizant asupra persoanei umane. Nu și un triumf asupra adevărului care mocnea în fiecare.
Adevărul sufocat timp de patru decenii de minciuna crescută ca o gigantică tumoră în organismul comunitar dresat să strige pe străzi și stadioane că e sănătos tun. Că întunericul este lumină.

Întunericul nu a putut înghiți însă lumina pâlpâitoare din oameni. Din cei care nu au renunțat să spere împotriva negrelor evidențe demobilizatoare și cărora le era rușine de enorma lașitate a majorității.
Aproape inevitabilă în contextul manifestării demonicului prin teroarea dictaturii care induce frica, dar extrage din noi compromisurile și trădările de care nu știm că suntem capabili.

Lașitate răscumpărată cu sânge de curajul acelor câțiva drepți pentru care Dumnezeu ne salvează pe toți, deși nu merităm.

Să nu-i uităm!

P.S.
Intensă recomandare bibliografică: excepționalul roman „Ultimul an cu Ceaușescu” al Danielei Rațiu.

Io am prins 21 de ani in regimul socialist condus de comunisti.
Am avut parte de multa nebunie rea acolo de unde vin. Scoala, facultate, societate, silnicie.
Vrednicia stiintifica multilateral dezvoltata iti astupa ochii si urechile, iti punea sufletul gol de Dumnezeu sa-ti impietreasca inima plina de minciuna de la propaganda, pentru ca acolo in stiinta satana se lauda si te lauda cand parasti si te plangi de altii ca sa te lauzi asa cum se lauda impostorul Ceausescu impreuna cu nomenclatura impostorilor care au confiscat statul dupa razboi la fel ca esalonul doi in frunte cu Iliescu dupa revolutia din 89.

Mai bine râma plina de pamantul ce se intoarce in pamant sau invers decat omul de bine stiintific, comunist-capitalist-internationalist-nationalist si fara de rusine!

[Moroco]

Am ramas in urma...

22 decembrie 1989
Căderea în Europa a celui mai extins criminal regim din istoria omenirii (comunismul) - peste 100.000.000 de victime - ar fi trebuit să fie răscrucea înțelegerii definitive a răului gigantic care irumpe din situarea de orice fel contra naturii (umane).
1989 ar fi trebuit să fie apusul ireversibil al orwellianului „1984”.
A fost doar o eclipsă.
Întrucât diavolul rămâne prezent în istorie și în spatele minții noastre pe care o asaltează neîncetat.
Marxismului i-a succedat neomarxismul, totalitarismului criminal, terorismul intelectual, mare violator în serie pe patul procustian al corectitudinii politice.
Decembrie 1989, prin curajul celor mai frumoși dintre noi, ne-a oferit șansa unei exorcizări și vindecări. Nedorite, detestate de cei ce s-au folosit cinic de moartea unor eroi pentru a se înstăpâni din nou peste noi.
O palmă răsunătoare până azi, dată tuturor oamenilor de bun-simț din istoria României.
Dumnezeu limitează desigur răul, dăruindu-ne iar și iar șansa binelui nostru. Care se lovește de stânca marelui refuz, de ignoranța și prostia care devin păcat, de absența discernământului care nu mai e nici măcar predicat. Pentru că luciditatea îi încurcă pe mulți.
Totul are însă un sens camuflat. Doar necredința și orbirea temporară ne împiedică să-l vedem.
Orbirea maselor cu populism, cu minciuni ieșite inutil la lumină, manipularea abjectă a celor ce între numere de circ vulgar și violent transmit impenitent că „liniștea și civilizația nu ne conduc nicăieri”, deci că opusul lor este soluția, eventual finală,
toate acestea pavează calea spre îngroparea încă mai adâncă a adevărului care ne face liberi și pentru care au murit însângerați, cu ochi mirați deschiși spre cer, oameni tineri, încrezători și buni.
Dumnezeu să-i odihnească!

Fiara rosie nu dispare ci se transforma ca Jana-satana...

Crăciunul
Taina Nașterii pământești a Creatorului Universului. Venirea Lui în lumea noastră pe calea cea mai firească: nașterea ca prunc. Atotputernicul devine ființa plăpândă prin excelență. Prima gură de aer pământesc, primul scâncet, prima privire uimită aruncată în jur.
Lumină din lumină.
Așa s-a aprins în întunericul istoriei omenirii asaltate de Rău „Lumina lumii” și a cunoștinței, a cunoașterii Adevărului.
O taină îmbibată de sens și dragoste. A Celui care „atât de mult a iubit lumea, încât…” a venit ca Om în ea pentru a aprinde un foc. În inima fiecăruia dintre noi.
„Foc am venit să arunc pe pământ şi cât aş vrea să fie acum aprins!”
Focul adevărului și al dragostei.
O iubire care copleșește până la lacrimi, când, în momente de rară luciditate, realizăm că nu o merităm.
Pentru că noi, fără contenire, trădăm. Atât adevărul, cât și dragostea.
Dar iubirea nu ține cont de asta. Ea (se) dăruiește.
Mângâind, vindecând, mântuind.
„Hristos se naște”. Nu doar s-a născut cândva. În inimile care-i fac loc Celui ce ne-a spus: „Unde este comoara voastră, acolo este și inima voastră”. Cuvânt la care refuzăm să ne gândim, pentru că, în lăcomia noastră nebunească, ne stingherește cumplit.
Oaspetele nevăzut, Oaspetele tăcerii, stă la ușă și bate. Ușor.
A-i deschide, înseamnă a ne lăsa ajutați, a ne lăsa pe „mâna Celui care ține orice cădere-a noastră… nesfârșit de blând”.
E doar „Tatăl nostru” care ne caută, cerșind-ne atenția și iubirea. Nu Satrapul din ceruri care ne spionează încruntat și răzbunător, așa cum smintitor mai e încă imaginat și chiar predicat uneori.
Crăciun.
Avem iar șansa de a deschide ochii, de a întoarce capul, de a alege Calea. De a nu rata iar Bucuria întremătoare care nu ia sfârșit odată cu trezirea din beția petrecerii. Aceasta nu se confundă cu Sărbătoarea.
Ce bine-ar fi să n-o ratăm. Încă o dată.

Şi, grăbindu-se, au venit şi au aflat pe Maria, pe Iosif și pe Prunc culcat în iesle.
Şi văzându-L, au vestit cuvântul grăit lor despre acest Copil.
Şi toţi câţi auzeau se mirau de cele spuse lor de către păstori.
Iar Maria păstra toate aceste cuvinte, punându-le în inima ei.
Evanghelia după Luca, capitolul 2

Iisus se naste (pe 7 ianuarie in Cer, calendaristii tzepuiti si dezbinati de satei si erectici se cearta pe stiluri), Domnul coboara, ingerii canta, magii Il adoara, pastori alearga, iesle o-nconjoara, mari minuni se intamplara... multe bucurii din Cuvant.

Arta de a te compromite răsunător chiar de Crăciun
A crede că reflectezi la cele de sus (ale Cerului) cu capul adânc înfipt în „cele mai de jos ale pământului”.
A da buzna în Evanghelii cu cizmele materialismului dialectic și ateismului științifico-fantastic.
A-ți confunda ignoranța într-un domeniu care include milenii de cultură fondată pe Revelație - recunoscută de toate marile minți ale omenirii - cu o aberantă hermeneutică a celor mai importante texte ale lumii civilizate la care, blocat în limitele rudimentarului pozitivism, nu poți avea acces.
A echivala Revelația care onorează rațiunea umană cu elucubrația care o discreditează.
A-L ironiza pe Dumnezeu fără să percepi ridicolul gigantic al situației și absurdul aproape comic al rățoirii creaturii, libere inclusiv să se facă de râs, în fața Absolutului luat sarcastic la rost că-și permite manifestarea în lumea creată chiar de El.
A introduce sacrileg obscenul în sfera purității care te indispune, a asocia pervers vulgarul anatomo-fiziologic cu dumnezeirea.
A rata iar și iar șansa de a accepta smerit Adevărul care nu ești tu însuți, de a admira Înțelepciunea și Frumusețea care nu te întruchipează, de a face loc Binelui în sfera răului care te luptă cumplit, de a alege surâsul realei inteligențe în locul rânjetului autosuficienței.
A nu rata nicio ocazie de a dovedi că n-ai înțeles nimic din ceea ce contează cu adevărat și de a face paradă grotescă cu acest jenant lucru.
A te rata, eventual până la adânci bătrâneți, dăruite ție pentru a te trezi totuși cândva.

Stim noi la cine bate apropoul... dar nu pun botul la conflict ca sa chichirizez galceava, riposta la riposta excaladand bucuria necuratilor fricosi si blestamaciosi.

Sfârșitul unui an, trecerea unui prag, ne solicită deopotrivă speranța și imaginația.
Imaginația speranței.
Dacă sunt integre, speranța nu e optimism patologic și imaginația nu e fabulație ruptă de realitate.
Ambele ne poartă ascendent și real înainte. Pentru că progresul nu înseamnă doar schimbare, ci schimbare în bine. Restul e doar toxic progresism.
Prima, speranța, presupune ancorarea rațională a încrederii în „Cel ce este”, Cel de la care vine toată mila și îndurarea pe care le prețuiește oricine e conștient de condiția sa morală și nu ignoră prostește o mare întrebare: de ce există ceva mai degrabă decât nimic?
Speranța solicită investirea încrederii în cele nevăzute, reale, nădăjduite. Cum am putea spera la ceea ce se vede, la ceva inexistent sau nedorit?
A doua, imaginația, cel puțin în cazul celui care se crede creștin, ar trebui să-l aibă ca „obiect” privilegiat pe celălat. Imaginația morală. Cea care construiește cu entuziasm rafinate strategii ale facerii binelui pe care ni-l dorim noi înșine.
Putem astfel spera nu doar să parvenim, să strivim și să ne îmbogățim, ci și să ne înnoim, să ne limpezim viața sau să ne înțelepțim. Lăsând în urmă ceea ce ne-a compromis și urâțit îndeajuns. Ceea ce ne-a înrăit, înstrăinat, însingurat.
E nesfârșit loc în noi și în spațiul relației cu ceilalți pentru bine, frumos și adevăr.
De ce le-am alunga și în următorul an?
Care ar fi sensul, presupunând că ar exista unul? Propria cădere sub greutatea ratării?
Să ne ajute Dumnezeu să înțelegem mai ușor fraza plină de sens a vieții dăruite nouă și, astfel, să împlinim imperativul major al lui Hristos, măcar în Noul An: „Bucurați-vă !”
La mulți ani!

Io ma bucur mereu de Dumnezeu mai ales atunci cand de drag reusesc sa urmez credinta fara sa ma caut stiinta.

[Moroco]

Trezirea, schimbarea și înnobilarea minții
Ioan.
Uriașul profet al Israelului anilor 30, „îngerul” care ardea ca o flacără în trupul sculptat de asceză al celui care devenise glasul celui ce striga, din toată ființa sa, în pustiul Iudeei:
„Pregătiți calea Domnului, faceți drepte cărările Lui ! Pocăiți-vă!“
Descinderea Mântuitorului în spațiul public ebraic era iminentă. Misiunea Lui de eliberare a „teritoriului ocupat de inamic”, adică a lumii de diavol, a sufletului și trupului omenesc de urmările căderii în timp, suferință și moarte prin diabolica avariere a încrederii în Dumnezeu și sfidarea bunăvoinței Lui, cădere numită „păcat originar”, trebuia să înceapă.
Pregătirea pentru întâlnirea cu El, la fel. Încă ne privește direct.
Ea presupunea reamintirea și înțelegerea profețiilor despre venirea Lui, necesara schimbare a modului de a-L percepe, accepta și primi cu bucuria înnoirii vieții, deblocarea mecanismelor minții încremenite în eroare morală, reorientarea ei spre Sursa dumnezeiască inițială.
Trezire și deschiderea ochilor.
A ne înnoi mintea învechită în rele, a ne curăți sufletul prin mărturisire și prin zdrobirea inimii împietrite, a începe să schimbăm ceea ce e de schimbat în viața personală, nu a altora, o astfel de „naștere din nou” e declanșată de stârnirea atenției noastre morale și de îndrăgostirea de Adevăr.
Singura care eliberează de fatala uitare… A Celui care ne vrea buni și drepți, nu doar liberi, cum ne-a creat.
„Schimbați-vă” lăuntric!
Nu resemnați-vă în căderile voastre! Nu acceptați-vă așa cum ați ajuns să fiți…!
Un îndemn aspru binefăcător, intens actual pentru fiecare dintre noi, spre care Hristos, contemporanul nostru, vine și azi, căutându-ne tainic ușa, de obicei baricadată, a inimii.
Un îndemn care spune desigur mult celor ce simt și recunosc onest că au nevoie de îndreptare și vindecare, nu și celor care, orbiți de trufie, se cred sănătoși tun.
Schimbându-ne modul de a gândi (pocăindu-ne), avându-L pe El ca Model, i-am putea face calea spre noi mai dreaptă. I-am putea chiar ieși în întâmpinare. Ne-am putea lăsa salvați din bezna orgoliului de a ne crede în ordine, fără să fim.
Botezul Domnului, epifania și manifestarea clară a Persoanelor dumnezeiești prezente în lumea creată de Ele, deschide Calea Lui spre noi și a noastră spre El.
Paradoxul de aur al Trinității unicului Dumnezeu care îl caută ca Părinte pe „fiul rătăcitor” din fiecare om trecător prin infama istorie universală, inaugurată de o cădere, de marea ratare primordială.
După ce ne revenim din uimirea că El, tot El ne caută, mai rămâne să ne urnim. Nu să readormim.

Frumoase cuvinte despre sf. Ioan Boterzatorul, profetul lui Dumnezeu.
Insa nu stiu daca se pricepe cu adevarat ce inseamna ala Botez si cum se poate el repeta la fiecare inlacrimare a credinciosului.

Oamenii sfinți, precum Ioan Botezătorul, un înger de om, un înger în trup, sunt, desigur, cele mai înalte modele morale și spirituale ale umanității. Întrucât gândirea, simțirea și cuvintele lor curate coincid perfect cu faptele și viața lor. Ceea ce este... tot ce poate împlini o ființă omenească mai bun și mai frumos în lume.
Viața curată a Sfinților, lupta lor exemplară cu răul de multe feluri, care îi asaltează mai ales pe cei se apropie mai mult de Hristos, credința lor de foc care nu se mistuie, bunătatea lor desăvărșită răsfrântă asupra celorlalți, curajul, candoarea și rânduiala plină de sens în care au ales să trăiască, fac din ei modele de viață autentice și, în ciuda a ceea ce se crede azi, accesibile.
Nu trebuie să trăiești ascuns printre dunele deșertului, în creierii munților, în peșteri sau în scorburi pentru a-ți lucra migălos curăția inimii înfrățite cu mintea, blândețea, răbdarea, mila și milostenia, pentru a-ți înteți foamea și setea de adevăr și dreptate. O poți face, angajat lucid în lupta cu tine însuți și legiunile diavolilor urbani sau rurali care îți dau târcoale, oriunde ți s-a dat să trăiești. Pentru că nu doar diavolul, dar mai ales Dumnezeu e pretutindeni. Primul încercând, nu fără succes, să ne seducă și saboteze pe calea spre Tatăl ceresc care ne întinde salvator, deși adesea ignorat, mâna.
Sfinții, oricât de retrași din lume, oricât de ardent mistici, nu sunt nicio clipă împotriva lumii, a firescului, a bucuriei, a surâsului, a umorului, a inteligenței. Ei, abia ei le întrupează deplin, cu ochii în lacrimile pocăinței, nesfârșitei recunoștințe și ale implorării de a ne întoarce și noi privirea spre Hristos, „cel mai frumos, mai profund, mai atrăgător, mai înțelept, mai bărbătesc” model de umanitate unită cu dumnezeirea.
Vocația creștinului care ia în serios cuvintele Lui este sfințenia, puritatea. Absența ei este o imensă tristețe, dar căutarea ei o datorie care, asumată, ne salvează.
La mulți ani,

Frumoase cuvinte dar nu stiu cat s-a inteles mustrarea despre puii de VIPere (cu clopotei sau cu coarne), despre oamenii necredintei, despre ipocritii care fug la botez sa scape de raul care vine nevrand sa faca roade pocaintei (lepadarii pacatelor)?

Viziunea realist creștină…
plină de lumina speranței fără de care ne-am prăbuși în orice clipă, a creditării veșniciei la care toți avem acces, a învierii inclusiv cu trupul, a comuniunii cu cei dragi și a rafinării relației cu ceilalți, este cea mai onorantă și înaltă spiritual posibil. Pentru că e irezistibil atrasă de Polul Plus al Creatorului tuturor văzutelor și nevăzutelor. Cel în fața Căruia logica onestă, inclusiv aristotelică și științifică, face o mare reverență.
Filosofia veritabilă căuta, cu măsura bunului-simț socratic și nemăsura devotamentului pentru adevăr, doar ceea ce-i putea fi accesibil omului căutător, adică Înțelepciunea, capabilă să înțeleagă ceea ce ea însăși presimțea că precede Revelației.
Viziunea iudeo-creștină asupra omului și a lumii nu are însă ca sursă mintea, oricât de bogată, a unui ilumintat din lungul șir al înțelepților, nu e țesută din minciuna albă a unui personaj imaginar, absurd și patetic, numit arogant „Isus al meu”, care credea că știe ce gândește Dumnezeu, nu e desprinsă din imaginarul bogat al romanelor și filmelor SF, ci derivă natural din lumea reală a nevăzutelor din care se înfiripă și azi cele văzute, izvorând din chiar cuvintele Adevărului revelat și întrupat.
Adică Hristos, Cel care a spintecat Istoria omenirii în două. Făcând pentru totdeauna dreptate adevărului, bunătății, milei, iertării, discernământului. Fără dulcegăriile aducătoare de like-uri ale „creștinismului îndoit cu apă”, fără ipocrizia bigotismului toxic neuronal și nebunia sfidător smintitoare a idolatrizării vreunui lucru, rit sau formă stearpă asociate abuziv cu Dumnezeu.
Cum L-am putea ignora pe El și i-am putea urma în neantul cu pretenții de neființă pe cei orbiții de atât de limitatul lor sine, încât, deși Îl neagă, se războiesc obraznic și ridicol cu El ?
Ce am câștiga prin refuzul încrederii acordate Lui și creditarea inepțiilor debitate solemn de „călăuze oarbe” despre El ?
Mai bine recitim constant și atent cuvintele Sale ajunse tefere la noi, adică Evangheliile, apoi, printre picături, „Manualul” lui Epictet, imperialele „Gânduri către sine însuși” ale lui Marcus Aurelius, „Confesiunile” lui Augustin sau „Cugetările” lui Blaise Pascal. Ele ne vor conduce firesc spre alte cărți fundamentale ale culturii europene din care facem parte, scrise de mari spirite ale umanității care… chiar au înțeles.
Contrazicerea giganților gândirii inspirate de Dumnezeu de către jalnici clovni cristofobi cu ochii ficși, cu graiul grav, sau de către mieroși interlopi travestiți în „eroi ai credinței”, toți magistral păcăliți de diavol, spune tot ce e suficient despre cei din urmă. Care, în mod excepțional, nu vor fi nicicând cei dintâi.
Dacă nu putem dobândi toți sau la timp discernământul creștin care ne scutește de lungi și perdante rătăciri, dacă nu suntem în stare să distingem între adevărul Evangheliei și minciuna ornată ritualist, între morminte văruite cu formalism și viața care pulsează în afara lor, între Liturghie și ieftin teatru liturgic, între îndemn lucid la realism și vorbărie agramată în numele (luat în deșert) al Domnului, să fim măcar puțin atenți la contradicțiile dintre cuvinte și fapte, dintre zgomotul populist ortodoxist care tot crește și liniștea dăruită constant de duhul blând și cult al Ortodoxiei, să mizăm cu toată inima pe existența lui Dumnezeu, a prezenței vii, nu trucate a lui Hristos în mijlocul nostru și a vieții veșnice care, din fericire, nu depind de oameni și căderile lor.
Prin încrederea acordată Lui, nu și celor ce-i invocă fariseic și festivist numele, ne vom alege cu ameliorarea morală a vieții noastre pământești, cu liniștea și bucuriile durabile pe care le rodește actul nostru de credință, cu schimbare lăuntrică la care ne îndeamnă Hristos.
Deloc puțin.

E frumos sa-ti faci asa o viziune dar trebuie sa ai mare grija sa nu-ti iei ca nu cumva sa ti se idolizeze si sa ajungi prea patimash.

Cei care, afectați grav de ideologiile cristofobe, numesc în derâdere creștinismul, creștinopatie, primesc un nesperat și consistent ajutor de la cei care, în nebunia idolatrizării ignoranței lor inclusiv teologice, trântită zgomotos pe taraba ritualismului religios, îl trimit pe fumător în iad, pe femeia cu fiziologie normală afară din biserică și pe ambii cât mai departe de aghiasma mare și mică.
Ca și cum cel luptat de o patimă nu ar avea nevoie de ajutorul lui Hristos și al nostru, ca și cum fiziologia ar fi sinonimă cu necurăția sau aghiasma cu Sfânta Împărtășanie.

Tare asta cu christofobia... pai daca ar avea careva christofobie atunci nu ar indrazni nici sa-si ridice capul din pamant ca vamesul ingenunchiat.

Mai degraba sunt patologii demoncratofobe-tatucofobe-zeuofobe... insa au curaj sa minta si protesteaza pe sfinvers, vezi Doamne cica le-ar fi frica de Iisus-Dumnezeu, sa fim seriosi!