[Moroco]

Trezirea, schimbarea și înnobilarea minții
Ioan.
Uriașul profet al Israelului anilor 30, „îngerul” care ardea ca o flacără în trupul sculptat de asceză al celui care devenise glasul celui ce striga, din toată ființa sa, în pustiul Iudeei:
„Pregătiți calea Domnului, faceți drepte cărările Lui ! Pocăiți-vă!“
Descinderea Mântuitorului în spațiul public ebraic era iminentă. Misiunea Lui de eliberare a „teritoriului ocupat de inamic”, adică a lumii de diavol, a sufletului și trupului omenesc de urmările căderii în timp, suferință și moarte prin diabolica avariere a încrederii în Dumnezeu și sfidarea bunăvoinței Lui, cădere numită „păcat originar”, trebuia să înceapă.
Pregătirea pentru întâlnirea cu El, la fel. Încă ne privește direct.
Ea presupunea reamintirea și înțelegerea profețiilor despre venirea Lui, necesara schimbare a modului de a-L percepe, accepta și primi cu bucuria înnoirii vieții, deblocarea mecanismelor minții încremenite în eroare morală, reorientarea ei spre Sursa dumnezeiască inițială.
Trezire și deschiderea ochilor.
A ne înnoi mintea învechită în rele, a ne curăți sufletul prin mărturisire și prin zdrobirea inimii împietrite, a începe să schimbăm ceea ce e de schimbat în viața personală, nu a altora, o astfel de „naștere din nou” e declanșată de stârnirea atenției noastre morale și de îndrăgostirea de Adevăr.
Singura care eliberează de fatala uitare… A Celui care ne vrea buni și drepți, nu doar liberi, cum ne-a creat.
„Schimbați-vă” lăuntric!
Nu resemnați-vă în căderile voastre! Nu acceptați-vă așa cum ați ajuns să fiți…!
Un îndemn aspru binefăcător, intens actual pentru fiecare dintre noi, spre care Hristos, contemporanul nostru, vine și azi, căutându-ne tainic ușa, de obicei baricadată, a inimii.
Un îndemn care spune desigur mult celor ce simt și recunosc onest că au nevoie de îndreptare și vindecare, nu și celor care, orbiți de trufie, se cred sănătoși tun.
Schimbându-ne modul de a gândi (pocăindu-ne), avându-L pe El ca Model, i-am putea face calea spre noi mai dreaptă. I-am putea chiar ieși în întâmpinare. Ne-am putea lăsa salvați din bezna orgoliului de a ne crede în ordine, fără să fim.
Botezul Domnului, epifania și manifestarea clară a Persoanelor dumnezeiești prezente în lumea creată de Ele, deschide Calea Lui spre noi și a noastră spre El.
Paradoxul de aur al Trinității unicului Dumnezeu care îl caută ca Părinte pe „fiul rătăcitor” din fiecare om trecător prin infama istorie universală, inaugurată de o cădere, de marea ratare primordială.
După ce ne revenim din uimirea că El, tot El ne caută, mai rămâne să ne urnim. Nu să readormim.

Frumoase cuvinte despre sf. Ioan Boterzatorul, profetul lui Dumnezeu.
Insa nu stiu daca se pricepe cu adevarat ce inseamna ala Botez si cum se poate el repeta la fiecare inlacrimare a credinciosului.

Oamenii sfinți, precum Ioan Botezătorul, un înger de om, un înger în trup, sunt, desigur, cele mai înalte modele morale și spirituale ale umanității. Întrucât gândirea, simțirea și cuvintele lor curate coincid perfect cu faptele și viața lor. Ceea ce este... tot ce poate împlini o ființă omenească mai bun și mai frumos în lume.
Viața curată a Sfinților, lupta lor exemplară cu răul de multe feluri, care îi asaltează mai ales pe cei se apropie mai mult de Hristos, credința lor de foc care nu se mistuie, bunătatea lor desăvărșită răsfrântă asupra celorlalți, curajul, candoarea și rânduiala plină de sens în care au ales să trăiască, fac din ei modele de viață autentice și, în ciuda a ceea ce se crede azi, accesibile.
Nu trebuie să trăiești ascuns printre dunele deșertului, în creierii munților, în peșteri sau în scorburi pentru a-ți lucra migălos curăția inimii înfrățite cu mintea, blândețea, răbdarea, mila și milostenia, pentru a-ți înteți foamea și setea de adevăr și dreptate. O poți face, angajat lucid în lupta cu tine însuți și legiunile diavolilor urbani sau rurali care îți dau târcoale, oriunde ți s-a dat să trăiești. Pentru că nu doar diavolul, dar mai ales Dumnezeu e pretutindeni. Primul încercând, nu fără succes, să ne seducă și saboteze pe calea spre Tatăl ceresc care ne întinde salvator, deși adesea ignorat, mâna.
Sfinții, oricât de retrași din lume, oricât de ardent mistici, nu sunt nicio clipă împotriva lumii, a firescului, a bucuriei, a surâsului, a umorului, a inteligenței. Ei, abia ei le întrupează deplin, cu ochii în lacrimile pocăinței, nesfârșitei recunoștințe și ale implorării de a ne întoarce și noi privirea spre Hristos, „cel mai frumos, mai profund, mai atrăgător, mai înțelept, mai bărbătesc” model de umanitate unită cu dumnezeirea.
Vocația creștinului care ia în serios cuvintele Lui este sfințenia, puritatea. Absența ei este o imensă tristețe, dar căutarea ei o datorie care, asumată, ne salvează.
La mulți ani,

Frumoase cuvinte dar nu stiu cat s-a inteles mustrarea despre puii de VIPere (cu clopotei sau cu coarne), despre oamenii necredintei, despre ipocritii care fug la botez sa scape de raul care vine nevrand sa faca roade pocaintei (lepadarii pacatelor)?

Viziunea realist creștină…
plină de lumina speranței fără de care ne-am prăbuși în orice clipă, a creditării veșniciei la care toți avem acces, a învierii inclusiv cu trupul, a comuniunii cu cei dragi și a rafinării relației cu ceilalți, este cea mai onorantă și înaltă spiritual posibil. Pentru că e irezistibil atrasă de Polul Plus al Creatorului tuturor văzutelor și nevăzutelor. Cel în fața Căruia logica onestă, inclusiv aristotelică și științifică, face o mare reverență.
Filosofia veritabilă căuta, cu măsura bunului-simț socratic și nemăsura devotamentului pentru adevăr, doar ceea ce-i putea fi accesibil omului căutător, adică Înțelepciunea, capabilă să înțeleagă ceea ce ea însăși presimțea că precede Revelației.
Viziunea iudeo-creștină asupra omului și a lumii nu are însă ca sursă mintea, oricât de bogată, a unui ilumintat din lungul șir al înțelepților, nu e țesută din minciuna albă a unui personaj imaginar, absurd și patetic, numit arogant „Isus al meu”, care credea că știe ce gândește Dumnezeu, nu e desprinsă din imaginarul bogat al romanelor și filmelor SF, ci derivă natural din lumea reală a nevăzutelor din care se înfiripă și azi cele văzute, izvorând din chiar cuvintele Adevărului revelat și întrupat.
Adică Hristos, Cel care a spintecat Istoria omenirii în două. Făcând pentru totdeauna dreptate adevărului, bunătății, milei, iertării, discernământului. Fără dulcegăriile aducătoare de like-uri ale „creștinismului îndoit cu apă”, fără ipocrizia bigotismului toxic neuronal și nebunia sfidător smintitoare a idolatrizării vreunui lucru, rit sau formă stearpă asociate abuziv cu Dumnezeu.
Cum L-am putea ignora pe El și i-am putea urma în neantul cu pretenții de neființă pe cei orbiții de atât de limitatul lor sine, încât, deși Îl neagă, se războiesc obraznic și ridicol cu El ?
Ce am câștiga prin refuzul încrederii acordate Lui și creditarea inepțiilor debitate solemn de „călăuze oarbe” despre El ?
Mai bine recitim constant și atent cuvintele Sale ajunse tefere la noi, adică Evangheliile, apoi, printre picături, „Manualul” lui Epictet, imperialele „Gânduri către sine însuși” ale lui Marcus Aurelius, „Confesiunile” lui Augustin sau „Cugetările” lui Blaise Pascal. Ele ne vor conduce firesc spre alte cărți fundamentale ale culturii europene din care facem parte, scrise de mari spirite ale umanității care… chiar au înțeles.
Contrazicerea giganților gândirii inspirate de Dumnezeu de către jalnici clovni cristofobi cu ochii ficși, cu graiul grav, sau de către mieroși interlopi travestiți în „eroi ai credinței”, toți magistral păcăliți de diavol, spune tot ce e suficient despre cei din urmă. Care, în mod excepțional, nu vor fi nicicând cei dintâi.
Dacă nu putem dobândi toți sau la timp discernământul creștin care ne scutește de lungi și perdante rătăciri, dacă nu suntem în stare să distingem între adevărul Evangheliei și minciuna ornată ritualist, între morminte văruite cu formalism și viața care pulsează în afara lor, între Liturghie și ieftin teatru liturgic, între îndemn lucid la realism și vorbărie agramată în numele (luat în deșert) al Domnului, să fim măcar puțin atenți la contradicțiile dintre cuvinte și fapte, dintre zgomotul populist ortodoxist care tot crește și liniștea dăruită constant de duhul blând și cult al Ortodoxiei, să mizăm cu toată inima pe existența lui Dumnezeu, a prezenței vii, nu trucate a lui Hristos în mijlocul nostru și a vieții veșnice care, din fericire, nu depind de oameni și căderile lor.
Prin încrederea acordată Lui, nu și celor ce-i invocă fariseic și festivist numele, ne vom alege cu ameliorarea morală a vieții noastre pământești, cu liniștea și bucuriile durabile pe care le rodește actul nostru de credință, cu schimbare lăuntrică la care ne îndeamnă Hristos.
Deloc puțin.

E frumos sa-ti faci asa o viziune dar trebuie sa ai mare grija sa nu-ti iei ca nu cumva sa ti se idolizeze si sa ajungi prea patimash.

Cei care, afectați grav de ideologiile cristofobe, numesc în derâdere creștinismul, creștinopatie, primesc un nesperat și consistent ajutor de la cei care, în nebunia idolatrizării ignoranței lor inclusiv teologice, trântită zgomotos pe taraba ritualismului religios, îl trimit pe fumător în iad, pe femeia cu fiziologie normală afară din biserică și pe ambii cât mai departe de aghiasma mare și mică.
Ca și cum cel luptat de o patimă nu ar avea nevoie de ajutorul lui Hristos și al nostru, ca și cum fiziologia ar fi sinonimă cu necurăția sau aghiasma cu Sfânta Împărtășanie.

Tare asta cu christofobia... pai daca ar avea careva christofobie atunci nu ar indrazni nici sa-si ridice capul din pamant ca vamesul ingenunchiat.

Mai degraba sunt patologii demoncratofobe-tatucofobe-zeuofobe... insa au curaj sa minta si protesteaza pe sfinvers, vezi Doamne cica le-ar fi frica de Iisus-Dumnezeu, sa fim seriosi!