Purtatorul de cuvant al Patriarhiei

[Moroco]

Trezirea, schimbarea și înnobilarea minții
Ioan.
Uriașul profet al Israelului anilor 30, „îngerul” care ardea ca o flacără în trupul sculptat de asceză al celui care devenise glasul celui ce striga, din toată ființa sa, în pustiul Iudeei:
„Pregătiți calea Domnului, faceți drepte cărările Lui ! Pocăiți-vă!“
Descinderea Mântuitorului în spațiul public ebraic era iminentă. Misiunea Lui de eliberare a „teritoriului ocupat de inamic”, adică a lumii de diavol, a sufletului și trupului omenesc de urmările căderii în timp, suferință și moarte prin diabolica avariere a încrederii în Dumnezeu și sfidarea bunăvoinței Lui, cădere numită „păcat originar”, trebuia să înceapă.
Pregătirea pentru întâlnirea cu El, la fel. Încă ne privește direct.
Ea presupunea reamintirea și înțelegerea profețiilor despre venirea Lui, necesara schimbare a modului de a-L percepe, accepta și primi cu bucuria înnoirii vieții, deblocarea mecanismelor minții încremenite în eroare morală, reorientarea ei spre Sursa dumnezeiască inițială.
Trezire și deschiderea ochilor.
A ne înnoi mintea învechită în rele, a ne curăți sufletul prin mărturisire și prin zdrobirea inimii împietrite, a începe să schimbăm ceea ce e de schimbat în viața personală, nu a altora, o astfel de „naștere din nou” e declanșată de stârnirea atenției noastre morale și de îndrăgostirea de Adevăr.
Singura care eliberează de fatala uitare… A Celui care ne vrea buni și drepți, nu doar liberi, cum ne-a creat.
„Schimbați-vă” lăuntric!
Nu resemnați-vă în căderile voastre! Nu acceptați-vă așa cum ați ajuns să fiți…!
Un îndemn aspru binefăcător, intens actual pentru fiecare dintre noi, spre care Hristos, contemporanul nostru, vine și azi, căutându-ne tainic ușa, de obicei baricadată, a inimii.
Un îndemn care spune desigur mult celor ce simt și recunosc onest că au nevoie de îndreptare și vindecare, nu și celor care, orbiți de trufie, se cred sănătoși tun.
Schimbându-ne modul de a gândi (pocăindu-ne), avându-L pe El ca Model, i-am putea face calea spre noi mai dreaptă. I-am putea chiar ieși în întâmpinare. Ne-am putea lăsa salvați din bezna orgoliului de a ne crede în ordine, fără să fim.
Botezul Domnului, epifania și manifestarea clară a Persoanelor dumnezeiești prezente în lumea creată de Ele, deschide Calea Lui spre noi și a noastră spre El.
Paradoxul de aur al Trinității unicului Dumnezeu care îl caută ca Părinte pe „fiul rătăcitor” din fiecare om trecător prin infama istorie universală, inaugurată de o cădere, de marea ratare primordială.
După ce ne revenim din uimirea că El, tot El ne caută, mai rămâne să ne urnim. Nu să readormim.

Frumoase cuvinte despre sf. Ioan Boterzatorul, profetul lui Dumnezeu.
Insa nu stiu daca se pricepe cu adevarat ce inseamna ala Botez si cum se poate el repeta la fiecare inlacrimare a credinciosului.

Oamenii sfinți, precum Ioan Botezătorul, un înger de om, un înger în trup, sunt, desigur, cele mai înalte modele morale și spirituale ale umanității. Întrucât gândirea, simțirea și cuvintele lor curate coincid perfect cu faptele și viața lor. Ceea ce este... tot ce poate împlini o ființă omenească mai bun și mai frumos în lume.
Viața curată a Sfinților, lupta lor exemplară cu răul de multe feluri, care îi asaltează mai ales pe cei se apropie mai mult de Hristos, credința lor de foc care nu se mistuie, bunătatea lor desăvărșită răsfrântă asupra celorlalți, curajul, candoarea și rânduiala plină de sens în care au ales să trăiască, fac din ei modele de viață autentice și, în ciuda a ceea ce se crede azi, accesibile.
Nu trebuie să trăiești ascuns printre dunele deșertului, în creierii munților, în peșteri sau în scorburi pentru a-ți lucra migălos curăția inimii înfrățite cu mintea, blândețea, răbdarea, mila și milostenia, pentru a-ți înteți foamea și setea de adevăr și dreptate. O poți face, angajat lucid în lupta cu tine însuți și legiunile diavolilor urbani sau rurali care îți dau târcoale, oriunde ți s-a dat să trăiești. Pentru că nu doar diavolul, dar mai ales Dumnezeu e pretutindeni. Primul încercând, nu fără succes, să ne seducă și saboteze pe calea spre Tatăl ceresc care ne întinde salvator, deși adesea ignorat, mâna.
Sfinții, oricât de retrași din lume, oricât de ardent mistici, nu sunt nicio clipă împotriva lumii, a firescului, a bucuriei, a surâsului, a umorului, a inteligenței. Ei, abia ei le întrupează deplin, cu ochii în lacrimile pocăinței, nesfârșitei recunoștințe și ale implorării de a ne întoarce și noi privirea spre Hristos, „cel mai frumos, mai profund, mai atrăgător, mai înțelept, mai bărbătesc” model de umanitate unită cu dumnezeirea.
Vocația creștinului care ia în serios cuvintele Lui este sfințenia, puritatea. Absența ei este o imensă tristețe, dar căutarea ei o datorie care, asumată, ne salvează.
La mulți ani,

Frumoase cuvinte dar nu stiu cat s-a inteles mustrarea despre puii de VIPere (cu clopotei sau cu coarne), despre oamenii necredintei, despre ipocritii care fug la botez sa scape de raul care vine nevrand sa faca roade pocaintei (lepadarii pacatelor)?

Viziunea realist creștină…
plină de lumina speranței fără de care ne-am prăbuși în orice clipă, a creditării veșniciei la care toți avem acces, a învierii inclusiv cu trupul, a comuniunii cu cei dragi și a rafinării relației cu ceilalți, este cea mai onorantă și înaltă spiritual posibil. Pentru că e irezistibil atrasă de Polul Plus al Creatorului tuturor văzutelor și nevăzutelor. Cel în fața Căruia logica onestă, inclusiv aristotelică și științifică, face o mare reverență.
Filosofia veritabilă căuta, cu măsura bunului-simț socratic și nemăsura devotamentului pentru adevăr, doar ceea ce-i putea fi accesibil omului căutător, adică Înțelepciunea, capabilă să înțeleagă ceea ce ea însăși presimțea că precede Revelației.
Viziunea iudeo-creștină asupra omului și a lumii nu are însă ca sursă mintea, oricât de bogată, a unui ilumintat din lungul șir al înțelepților, nu e țesută din minciuna albă a unui personaj imaginar, absurd și patetic, numit arogant „Isus al meu”, care credea că știe ce gândește Dumnezeu, nu e desprinsă din imaginarul bogat al romanelor și filmelor SF, ci derivă natural din lumea reală a nevăzutelor din care se înfiripă și azi cele văzute, izvorând din chiar cuvintele Adevărului revelat și întrupat.
Adică Hristos, Cel care a spintecat Istoria omenirii în două. Făcând pentru totdeauna dreptate adevărului, bunătății, milei, iertării, discernământului. Fără dulcegăriile aducătoare de like-uri ale „creștinismului îndoit cu apă”, fără ipocrizia bigotismului toxic neuronal și nebunia sfidător smintitoare a idolatrizării vreunui lucru, rit sau formă stearpă asociate abuziv cu Dumnezeu.
Cum L-am putea ignora pe El și i-am putea urma în neantul cu pretenții de neființă pe cei orbiții de atât de limitatul lor sine, încât, deși Îl neagă, se războiesc obraznic și ridicol cu El ?
Ce am câștiga prin refuzul încrederii acordate Lui și creditarea inepțiilor debitate solemn de „călăuze oarbe” despre El ?
Mai bine recitim constant și atent cuvintele Sale ajunse tefere la noi, adică Evangheliile, apoi, printre picături, „Manualul” lui Epictet, imperialele „Gânduri către sine însuși” ale lui Marcus Aurelius, „Confesiunile” lui Augustin sau „Cugetările” lui Blaise Pascal. Ele ne vor conduce firesc spre alte cărți fundamentale ale culturii europene din care facem parte, scrise de mari spirite ale umanității care… chiar au înțeles.
Contrazicerea giganților gândirii inspirate de Dumnezeu de către jalnici clovni cristofobi cu ochii ficși, cu graiul grav, sau de către mieroși interlopi travestiți în „eroi ai credinței”, toți magistral păcăliți de diavol, spune tot ce e suficient despre cei din urmă. Care, în mod excepțional, nu vor fi nicicând cei dintâi.
Dacă nu putem dobândi toți sau la timp discernământul creștin care ne scutește de lungi și perdante rătăciri, dacă nu suntem în stare să distingem între adevărul Evangheliei și minciuna ornată ritualist, între morminte văruite cu formalism și viața care pulsează în afara lor, între Liturghie și ieftin teatru liturgic, între îndemn lucid la realism și vorbărie agramată în numele (luat în deșert) al Domnului, să fim măcar puțin atenți la contradicțiile dintre cuvinte și fapte, dintre zgomotul populist ortodoxist care tot crește și liniștea dăruită constant de duhul blând și cult al Ortodoxiei, să mizăm cu toată inima pe existența lui Dumnezeu, a prezenței vii, nu trucate a lui Hristos în mijlocul nostru și a vieții veșnice care, din fericire, nu depind de oameni și căderile lor.
Prin încrederea acordată Lui, nu și celor ce-i invocă fariseic și festivist numele, ne vom alege cu ameliorarea morală a vieții noastre pământești, cu liniștea și bucuriile durabile pe care le rodește actul nostru de credință, cu schimbare lăuntrică la care ne îndeamnă Hristos.
Deloc puțin.

E frumos sa-ti faci asa o viziune dar trebuie sa ai mare grija sa nu-ti iei ca nu cumva sa ti se idolizeze si sa ajungi prea patimash.

Cei care, afectați grav de ideologiile cristofobe, numesc în derâdere creștinismul, creștinopatie, primesc un nesperat și consistent ajutor de la cei care, în nebunia idolatrizării ignoranței lor inclusiv teologice, trântită zgomotos pe taraba ritualismului religios, îl trimit pe fumător în iad, pe femeia cu fiziologie normală afară din biserică și pe ambii cât mai departe de aghiasma mare și mică.
Ca și cum cel luptat de o patimă nu ar avea nevoie de ajutorul lui Hristos și al nostru, ca și cum fiziologia ar fi sinonimă cu necurăția sau aghiasma cu Sfânta Împărtășanie.

Tare asta cu christofobia... pai daca ar avea careva christofobie atunci nu ar indrazni nici sa-si ridice capul din pamant ca vamesul ingenunchiat.

Mai degraba sunt patologii demoncratofobe-tatucofobe-zeuofobe... insa au curaj sa minta si protesteaza pe sfinvers, vezi Doamne cica le-ar fi frica de Iisus-Dumnezeu, sa fim seriosi!

[Iorest]

În sfârșit i s-a dat replica, exact în stilul lui condescendent, cu exces de neologisme, care pune distanță între el și restul :

Juisarea intelectualist-utopică pe gama redusă a unei terminologii (inclusiv teologice) «de budoar» este principala sursă de încurajare a ideologiilor cristofobe, având în subsidiar, desigur, și «ignoranța inclusiv teologică, trântită zgomotos pe taraba ritualismului religios».

Această săritură donquijotescă, plină de zel iacobin (ilar și defazat istoric), la gâtul unui ierarh al Bisericii care își îndeplinește – cu inevitabilele limite personale, însă cu onestitate – datoria păstorească, pe linia trasată de Sfânta Scriptură, de Sfinții Părinți și de colecția canonică a Bisericii și care nu trimite pe nimeni în iad pentru că fumează, nici nu exclude din biserică «femeia cu fiziologie normală» (așa cum apare în «comunicatul» talentatului domn Bănescu), ci doar reamintește societății grăbite în care ne ducem viețile că Biserica are rânduieli care nu se pot schimba după capriciile modei, se dovedește, din nou și din nou, una nefericită, călcătoare, nepermis de des, a principiului:

«Orice împărăţie care se dezbină în sine se pustieşte, orice cetate sau casă care se dezbină în sine nu va dăinui» (Matei 12, 25)”, se arată într-un comunicat al Arhiepiscopiei Tomisului.

[RappY]

Ce circ penibil și rușinos pentru BOR. Fiecare sărbătoare a ajuns să fie un prilej de ceartă în BOR, să se iscodească drame de la a 5-a coloană din interiorul Bisericii.

Purtătorul de cuvânt e o funcție demonstrată ineficace; să vorbească PF Daniel, să vorbească păstorii care răspund de turmă, nu papagalii plătiți să creeze confuzie printre credincioși.

[Moroco]

Din comunicat rezulta ca fumatorii, betivii, femia la ciclu, homosxualii nu sunt exclusi din Biserica, de la curatit, binecuvantat, adapat cu apa sfintita si anafura, impartasit cu sfintele Taine si Cuvant ci sunt sfatuiti sa aleaga si sa mearga prin Credinta dupa drepti si dupa sfintii domnului Iisus CHristos-Cuvantul lui Dumnezeu (in nume ma refer la Cuvantul Cel nou, Cel de acum, Cel suflat prin Trambite asa cum a promis Domnul prin Testamentul Sau lasat oamenilor acum 2000 de ani spre a fi citit si iubit facand oamenii asemenea Lui si nicidecum cautat a fi stiut, doar citit spre stiinta), pe Calea cea stramta si sa se lepede treptat de tot ceea ce ii desparte pe ei de dragostea lui Dumnezeu, de smerenie si de o viata traita in puritate si curatenie fata de orice chip si forma de rautate travestita si fatza de orice pacat cu pretentie de mantuitor si realizator de fericiri si placeri adancitoare in adanc de patimi ca niste noutati-prospaturi pacatoase entuziasmante. Insa ce ne facem cu o biserica crestin-ortodoxa din care Domnul Iisus Hristos-Cuvantul este dat afara, este neprimit cu Cuvantul Sau, numai pentru a putea sta acolo in interior golul, necredinta, idolul si antihristul impreuna cu spurcaciunea pustiirii la loc sfant?

Comunicatul integral:

În contextul interpretărilor generate în presă, cum era de așteptat, de sărbătoarea Botezului Domnului, în special pe tema incompatibilității dintre fumatul activ și consumul Aghesmei Mari, Arhiepiscopia Tomisului face următoarele precizări:

1. Bazându-se pe nenumăratele studii medicale, avertismente și măsuri luate atât pe plan mondial cât și național, dar și pe experiența de peste trei decenii de sprijin oferit celor grav (și nu de puține ori mortal) afectați de acest viciu, Înaltpreasfințitul Părinte Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, își menține cu fermitate atitudinea de militant anti-fumat, exprimându-se în spațiul public împotriva acestui viciu, cauză principală a morții anuale a peste 7 milioane de persoane care fumează activ și a peste 1,3 milioane de persoane afectate indirect (prin „fumatul pasiv”), potrivit Organizației Mondiale a Sănătății (https://www.who.int/news-room/fact-s...detail/tobacco). De aici deducem un procent de mortalitate cauzată direct sau indirect de fumat de 1:964 de persoane, la nivel mondial.



2. În perfectă consonanță cu îngrijorarea exprimată în toate forurile lumii față de creșterea alarmantă a numărului de victime ale acestui viciu, accepțiunea canonică și duhovnicească ortodoxă prevede că atât sinucigașul cât și persoana cauzatoare (cu voie sau fără de voie) a morții cuiva se îndepărtează de comuniunea cu Dumnezeu (comuniune exprimată vizibil în Ortodoxie, prin Taina Sfintei Împărtășanii, apoi prin consumul aghesmei și a anaforei). Prin urmare, fumătorul, care în mod voluntar își ucide lent organismul și în mod involuntar participă la uciderea semenului său prin exalarea fumului, se plasează pe el însuși înafara comuniunii cu Dumnezeu (care are loc în și prin Biserică).


3. Desigur, există îngăduință duhovnicească (pogorământ) față de orice persoană care dorește îndreptarea și își manifestă fidelitatea față de angajmentul de a proteja viața proprie și a semenului. Acest lucru nu a fost și nu va fi niciodată pus în discuție, mai ales la Sfânta Arhiepiscopie a Tomisului, care participă cu regularitate, în colaborare cu autoritățile locale, la programe de conștientizare și de combatere efectivă a fumatului (mai nou, a „vapatului”) și a consumului de droguri.

4. Arhiepiscopia Tomisului nu încalcă dreptul nimănui de a-și rândui cum știe el mai bine viața, dar nu își poate compromite vocația misionară prin așa-zisa „îndulcire a termenilor” atât de solicitată azi tocmai de cei ce nu doresc – de altfel – nici o comuniune cu Dumnezeu și cu Biserica Sa.

5. Talentatului scriitor Vasile Bănescu, purtător de cuvânt al Patriarhiei Române pe pagina personală de pe o rețea de socializare, căruia îi adresăm un sincer și tolerant „La mulți ani!”, îi transmitem că juisarea intelectualist-utopică pe gama redusă a unei terminologii (inclusiv teologice) „de budoar” este principala sursă de încurajare a ideologiilor cristofobe, având în subsidiar, desigur, și „ignoranța inclusiv teologică, trântită zgomotos pe taraba ritualismului religios”. Această săritură donquijotescă, plină de zel iacobin (ilar și defazat istoric), la gâtul unui ierarh al Bisericii care își îndeplinește – cu inevitabilele limite personale, însă cu onestitate – datoria păstorească, pe linia trasată de Sfânta Scriptură, de Sfinții Părinți și de colecția canonică a Bisericii și care nu trimite pe nimeni în iad pentru că fumează, nici nu exclude din biserică „femeia cu fiziologie normală” (așa cum apare în „comunicatul” talentatului domn Bănescu), ci doar reamintește societății grăbite în care ne ducem viețile că Biserica are rânduieli care nu se pot schimba după capriciile modei, se dovedește, din nou și din nou, una nefericită, călcătoare, nepermis de des, a principiului: „Orice împărăţie care se dezbină în sine se pustieşte, orice cetate sau casă care se dezbină în sine nu va dăinui” (Matei 12, 25).

Chiar daca pare ca se cearta, pe fondul problemei s-a revenit la ceea ce este corect de urmat!

[Iorest]

În prealabil postat de RappY

Ce circ penibil și rușinos pentru BOR. Fiecare sărbătoare a ajuns să fie un prilej de ceartă în BOR, să se iscodească drame de la a 5-a coloană din interiorul Bisericii.

Singurul care alimentează astfel de circuri, făcându-se un fel de săgeată a televiziunilor şi influencerilor haştag rezist e Bănescu.

Lui ÎPS Teodosie i se extrag pasaje din emisiuni şi presa în lipsă de evenimente pe ianuarie stârneşte ştiri, iar Bănescu ca de obicei e botanist şi înghite pelicanul.

Dacă trecea neobservată declaraţia lui ÎPS Teodosie de fapt nu exista nicio ştire.

În prealabil postat de RappY

Purtătorul de cuvânt e o funcție demonstrată ineficace; să vorbească PF Daniel, să vorbească păstorii care răspund de turmă, nu papagalii plătiți să creeze confuzie printre credincioși.

Just, nu există în istoria Bisericii sau în diptice funcţia de purtător de cuvânt, apostolul Pavel şi-a asumat sub semnătură epistolele, e clar că funcţia e creată de frică să nu ajungi în gura presei, a lumii secularizate şi a ereticilor.

Purtătorul de cuvânt e un fel de mănuşă folosită de alţii, dar e vulnerabil să fie folosit şi de presa secularizantă, modernistă, ca un autodetonator din interior.

[RappY]

În prealabil postat de Iorest

Just, nu există în istoria Bisericii sau în diptice funcţia de purtător de cuvânt, apostolul Pavel şi-a asumat sub semnătură epistolele, e clar că funcţia e creată de frică să nu ajungi în gura presei, a lumii secularizate şi a ereticilor.

Problema e că mai și secularizează Biserica având astfel de vorbitori, adică în loc ca Biserica să sfințească și să înduhovnicească lumea, adoptă moravuri seculare, subțiind rolul sacrului în favoarea profanului. E o metodă de a laiciza Biserca într-o organizație administrativ-lumească și o abdicare din terenul social cuvenit Bisericii. Normal ar fi să avem clerici care să povățuiască instituțiile de stat, nu mireni purtători de cuvânt în Biserica lui Hristos care să ne învețe ierarhii ce au dreptul să facă.

Se construiește o idee că Biserica ar fi în afara statului și societății, nepotrivită și deconectată de la viața oamenilor, care are nevoie de un traducător laic prin care să se exprime să poată fi înțeleasă. Adică în loc ca Biserica să sacralizeze societatea, se lasă profanată capitulând până și cuvântul unui mirean năuc și străin de ortodoxie.

Această funcție, care a fost preluată de la romano-catolici după cum am argumentat pe la începutul threadului, se potrivește RC fiindcă ei chiar sunt o instituție administrativ-lumească și nu au ce sfinți. În Ortodoxie nu are ce căuta așa ceva unde Biserica e vie și sălășluită de Duhul Sfânt, și își continuă misiunea milenară de propovăduire a Adevărului, îndeosebi prin episcopi, urmașii primilor Apostoli.

[Iorest]

În prealabil postat de RappY

Problema e că mai și secularizează Biserica având astfel de vorbitori, adică în loc ca Biserica să sfințească și să înduhovnicească lumea, adoptă moravuri seculare, subțiind rolul sacrului în favoarea profanului. E o metodă de a laiciza Biserca într-o organizație administrativ-lumească și o abdicare din terenul social cuvenit Bisericii. Normal ar fi să avem clerici care să povățuiască instituțiile de stat, nu mireni purtători de cuvânt în Biserica lui Hristos care să ne învețe ierarhii ce au dreptul să facă.

Mă uitam pe evoluţia încrederii în Biserică şi a persoanelor declarate ortodoxe la recensământ, prin anii 90 când trăiau marii duhovnici, dar trăiau şi cei pe care-i voia lumea lustraţi pt legături cu comunismul era 90% încrederea în Biserică şi vreo 92% din 22 de milioane de locuitori se declarau ortodocşi.

Deci e limpede că societatea s-a desacralizat tocmai când Biserica a scăldat-o, şi a întreţinut prin comunicatele ei comoditatea celor care oricum nu se apropie de Biserică şi caută mereu să se ferească de post, rugăciune, nevoinţă.

Când comunicau marii duhovnici, de ex ne vorbeşte părintele Cleopa, limbaj clar, fără vicleşug, ascunzişuri, subterfugii stilistice, figuralisme, se mergea direct la ţintă.

În prealabil postat de RappY

Se construiește o idee că Biserica ar fi în afara statului și societății, nepotrivită și deconectată de la viața oamenilor, care are nevoie de un traducător laic prin care să se exprime să poată fi înțeleasă. Adică în loc ca Biserica să sacralizeze societatea, se lasă profanată capitulând până și cuvântul unui mirean năuc și străin de ortodoxie.

Just şi în aceeaşi notă se construieşte ideea că Biserica nu ar trebui să se implice nici măcar principial în lupta politică, adică să sublinieze nişte principii directoare în funcţie de care credinciosul să ştie ce să urmărească din conservatorism, dreapta articulată, suveranism, grija de naţiune şi faţă de aproapele, să stea să ia capace mereu, să fie în defensivă şi pusă la colţ de factorul politic de tip PNL-PSD-USR, care o şi poate închide sub pretextul de teamă de virus, maximizată pe canalale de comunicare ale mass media care au strecurat frică, cum a fost la începutul pandemiei.

[Moroco]

Recenta vandalizare cu graffiti a câtorva biserici din București ar putea trece neobservată dacă mesajele autorului/ autorilor nu ar fi fost deliberat sacrilege prin asocierea pornograficului și satanicului cu spațiul sacru în care se oficiază Taina Sfintei Liturghii.
Cea care îl răscolește mereu pe „cel viclean”.
Fanaticii progresismului anticreștin, fie ei și de cartier, care își aleg ca țintă instituțiile rămase fidele valorilor morale și culturale stabile, fără de care o societate se destramă, dar pe care ei au fost învățați să le perceapă ca opresive (familia, școala, Biserica), fac ceea ce le dictează ideologia lor incontinent „revoluționară”:
vandalizează, profanează, expectorează mesaje injurioase, mărșăluiesc pe străzi crăpând de mândria de a fi altfel, dându-se în spectacolul obscenității publice și, în accese de supremă inteligență, ca oameni ușor alfabetizați, scriu cuvinte vulgare pe ziduri și pe toate gardurile.
Inclusiv pe zidurile bisericilor.
Soluția plurală rămâne mereu aceeași:
cultivarea timpurie a bunului-simț (datoria părinților),
educația școlară reverențioasă față de morala elementară și ferită de orice tip de ideologizare (datoria statului),
mijlocirea accesului la tradiția culturală creștină - națională și europeană - (onorantă datorie a tuturor celor fideli bunului-simț, Educației și Tradiției).
Acestea, dar nu doar ele, ne pot feri de ratare și precoce degenerare.

Artistii isi gasesc ziduri...

Cuvintele…
sunt revelatoare pentru cei care le scriu sau rostesc public. Odată cu ele se aruncă ei înșiși în lume. Dezgolindu-se.
Cuvintele, paradoxal, nu îmbracă, ci dezbracă. Masca lor demască. Mai devreme sau mai târziu. Uneori imediat.
Siluirea brutală sau perversă a cuvintelor, abuzarea lor în numele Cuvântului, spune totul despre violatorul în serie trecut de limita fatală a excesivei siguranțe de sine.
Tot cuvintele pot purta în ele roadele gândirii și simțirii oneste, mângâind sau mărturisind. Adevărul.

Trebuie sa avem grija de ele ca de niste fiinte vii.

Cacofonia sacrilegă
În zona manifestării publice a credinței, în sfera eclezială, orice inadecvare la realitatea al cărei miez sunt „cele sfinte” devine o stridentă notă falsă. Percepută de „auditoriul” credincioșilor în grade diferite sau chiar deloc, în funcție de nivelul de educație și de cultură religioasă, de înțelegere a partiturii creștinismului și ortodoxiei sale, de „urechea muzicală” a fiecărei persoane din comunitatea Bisericii.
Cei care au urechi, dar nu aud, ochi, dar nu văd, aceia doar vor crede că cred și vor asista mereu pasiv, neparticipând. Ca spectatori neangajați.
Deoarece calea largă și ușoară, inclusiv în Biserică, e cea a formalismului și respingerii libertății care solicită intens și responsabilizează.
Perseverarea diabolică în inadecvarea la „cele sfinte” a celor cărora mult li s-a dat și, în mod drept, mult li se (va) cere, inadecvare crescută din impostură morală și intelectuală devenită stil de viață, produce prin acumulare o imensă cacofonie vecină cu „urâciunea pustiirii” care pângărește locul cel sfânt. Cu cât mai sus manifestată, cu atât mai crunt.
Cacofonia, ca orice rău, se definește printr-o absență. Absența e nimicul, iar cel care ni-l oferă nu e Dumnezeu. E chiar cel care ne desparte de El. Cel care substituie adevărul prin minciună, conținutul prin formă goală și ritualism, rugăciunea prin formală recitare cu glas mare, slujbele sfinte prin spectacole de prestidigitație care îl încântă la culme pe „Sfredelin” sau pe „profesorul Woland” și sinistrul său alai.
„Omul fărădelegii, fiul pierzării” care-i inspiră pe cei ce recidivează în insolență și sfidarea adevărului, găsind plăcere în nelegiuirea sacrilegă, nu se face că lucrează. E neadormit și ultrasilitor.
Să ne amintim însă gândul realist profetic al Apostolului, să nu deznădăjduim și să nu ne lăsăm amăgiţi:
„Dumnezeu nu Se lasă batjocorit; căci ce va semăna omul, aceea va şi secera.”

Cacofonia ca cacofonia, insa daca apare dezbinarea... si apare mereu, caci barfa bine manipulata iti pune rau la inima dandu-ti idei, sa vrei sa le faci rau, si-i blestemi pe oameni in loc sa-i binecuvantezi. Omul manipulat se lasa batjocurit prin faptul ca devine un batjocuritor trufash ce calca totul in picioare batjocurind dupa cum a fost manipulat scotand din ce a pus la inima, rautatea=razbunare=rezultat crima, lasata acolo de barfitorul lingusitor ce-ti baga sperante desharte in suflet si vise smintite in capatzana.

Cultura ca profilaxie pentru organismul comunitar
Ziua culturii naționale nu ar trebui să fie încă una saturată de festivism, ci, în contextul marginalizării programatice a educației și culturii, una a îngrijorării critice.
O utopie, desigur.
Pentru că sănătosul spirit critic răsare chiar în omul educat, realist și cultivat. Nu în opusul lui, impostorul locuit de un gol ascuns sub pletora cuvintelor zgomotos aniversare, menite să ne adâncească în reveria măgulitoare a înrudirii adamice cu marii noștri poeți și eroi care refuză, totuși, să lucreze în locul nostru la edificarea prezentului și viitorului din trecutul lor glorios.
Ce ar gândi azi și ce ar scrie, oare, într-unul dintre ziare, Mihai Eminescu pe generoasa temă „națională”?
Poate nu ar ignora funcția esențial protectoare a culturii în vremuri de restriște pentru ea, deci și pentru ființa morală a omului asaltat în fiecare epocă de demonii acesteia.
A respecta cultura națională presupune probabil nu doar a o invoca, ci și a reflecta responsabil și fertil la rolul ei profilactic, a o promova convingător și a crea condițiile în care ea poate rodi în spațiul public.
Doar așa capătă noimă și putere rezistența prin cultură față de bacterii și viruși care ne îmbolnăvesc societal.
Rezistența față de Ideologie, întotdeauna poziționată pe polul opus acestuia. Față de ideologii.
Azi, neomarxismul și corectitudinea politică pentru care nu s-a găsit încă o cămașă de forță suficient de mare, toate -ismele deconstructiviste și ifosele agresive ale ideologizării liberticide folosite ca detergent mental.
Rezistența prin cultură față de impostură, manipulare, populism cu gura mare.
Educația și cultura ca surse ale rezistenței la analfabetismul funcțional, banalizarea studiilor superioare, a noțiunii de doctorat, a furtului prin plagiat și a corupției ca deziderat.
Putem crede că Eminescu ar fi adânc îngrijorat.

Si astfel ne ingrijoram de ingijorare si ne facem griji suplimentare... uitand de grija de suflet, singura mantuitoare.