[Moroco]

Recenta vandalizare cu graffiti a câtorva biserici din București ar putea trece neobservată dacă mesajele autorului/ autorilor nu ar fi fost deliberat sacrilege prin asocierea pornograficului și satanicului cu spațiul sacru în care se oficiază Taina Sfintei Liturghii.
Cea care îl răscolește mereu pe „cel viclean”.
Fanaticii progresismului anticreștin, fie ei și de cartier, care își aleg ca țintă instituțiile rămase fidele valorilor morale și culturale stabile, fără de care o societate se destramă, dar pe care ei au fost învățați să le perceapă ca opresive (familia, școala, Biserica), fac ceea ce le dictează ideologia lor incontinent „revoluționară”:
vandalizează, profanează, expectorează mesaje injurioase, mărșăluiesc pe străzi crăpând de mândria de a fi altfel, dându-se în spectacolul obscenității publice și, în accese de supremă inteligență, ca oameni ușor alfabetizați, scriu cuvinte vulgare pe ziduri și pe toate gardurile.
Inclusiv pe zidurile bisericilor.
Soluția plurală rămâne mereu aceeași:
cultivarea timpurie a bunului-simț (datoria părinților),
educația școlară reverențioasă față de morala elementară și ferită de orice tip de ideologizare (datoria statului),
mijlocirea accesului la tradiția culturală creștină - națională și europeană - (onorantă datorie a tuturor celor fideli bunului-simț, Educației și Tradiției).
Acestea, dar nu doar ele, ne pot feri de ratare și precoce degenerare.

Artistii isi gasesc ziduri...

Cuvintele…
sunt revelatoare pentru cei care le scriu sau rostesc public. Odată cu ele se aruncă ei înșiși în lume. Dezgolindu-se.
Cuvintele, paradoxal, nu îmbracă, ci dezbracă. Masca lor demască. Mai devreme sau mai târziu. Uneori imediat.
Siluirea brutală sau perversă a cuvintelor, abuzarea lor în numele Cuvântului, spune totul despre violatorul în serie trecut de limita fatală a excesivei siguranțe de sine.
Tot cuvintele pot purta în ele roadele gândirii și simțirii oneste, mângâind sau mărturisind. Adevărul.

Trebuie sa avem grija de ele ca de niste fiinte vii.

Cacofonia sacrilegă
În zona manifestării publice a credinței, în sfera eclezială, orice inadecvare la realitatea al cărei miez sunt „cele sfinte” devine o stridentă notă falsă. Percepută de „auditoriul” credincioșilor în grade diferite sau chiar deloc, în funcție de nivelul de educație și de cultură religioasă, de înțelegere a partiturii creștinismului și ortodoxiei sale, de „urechea muzicală” a fiecărei persoane din comunitatea Bisericii.
Cei care au urechi, dar nu aud, ochi, dar nu văd, aceia doar vor crede că cred și vor asista mereu pasiv, neparticipând. Ca spectatori neangajați.
Deoarece calea largă și ușoară, inclusiv în Biserică, e cea a formalismului și respingerii libertății care solicită intens și responsabilizează.
Perseverarea diabolică în inadecvarea la „cele sfinte” a celor cărora mult li s-a dat și, în mod drept, mult li se (va) cere, inadecvare crescută din impostură morală și intelectuală devenită stil de viață, produce prin acumulare o imensă cacofonie vecină cu „urâciunea pustiirii” care pângărește locul cel sfânt. Cu cât mai sus manifestată, cu atât mai crunt.
Cacofonia, ca orice rău, se definește printr-o absență. Absența e nimicul, iar cel care ni-l oferă nu e Dumnezeu. E chiar cel care ne desparte de El. Cel care substituie adevărul prin minciună, conținutul prin formă goală și ritualism, rugăciunea prin formală recitare cu glas mare, slujbele sfinte prin spectacole de prestidigitație care îl încântă la culme pe „Sfredelin” sau pe „profesorul Woland” și sinistrul său alai.
„Omul fărădelegii, fiul pierzării” care-i inspiră pe cei ce recidivează în insolență și sfidarea adevărului, găsind plăcere în nelegiuirea sacrilegă, nu se face că lucrează. E neadormit și ultrasilitor.
Să ne amintim însă gândul realist profetic al Apostolului, să nu deznădăjduim și să nu ne lăsăm amăgiţi:
„Dumnezeu nu Se lasă batjocorit; căci ce va semăna omul, aceea va şi secera.”

Cacofonia ca cacofonia, insa daca apare dezbinarea... si apare mereu, caci barfa bine manipulata iti pune rau la inima dandu-ti idei, sa vrei sa le faci rau, si-i blestemi pe oameni in loc sa-i binecuvantezi. Omul manipulat se lasa batjocurit prin faptul ca devine un batjocuritor trufash ce calca totul in picioare batjocurind dupa cum a fost manipulat scotand din ce a pus la inima, rautatea=razbunare=rezultat crima, lasata acolo de barfitorul lingusitor ce-ti baga sperante desharte in suflet si vise smintite in capatzana.

Cultura ca profilaxie pentru organismul comunitar
Ziua culturii naționale nu ar trebui să fie încă una saturată de festivism, ci, în contextul marginalizării programatice a educației și culturii, una a îngrijorării critice.
O utopie, desigur.
Pentru că sănătosul spirit critic răsare chiar în omul educat, realist și cultivat. Nu în opusul lui, impostorul locuit de un gol ascuns sub pletora cuvintelor zgomotos aniversare, menite să ne adâncească în reveria măgulitoare a înrudirii adamice cu marii noștri poeți și eroi care refuză, totuși, să lucreze în locul nostru la edificarea prezentului și viitorului din trecutul lor glorios.
Ce ar gândi azi și ce ar scrie, oare, într-unul dintre ziare, Mihai Eminescu pe generoasa temă „națională”?
Poate nu ar ignora funcția esențial protectoare a culturii în vremuri de restriște pentru ea, deci și pentru ființa morală a omului asaltat în fiecare epocă de demonii acesteia.
A respecta cultura națională presupune probabil nu doar a o invoca, ci și a reflecta responsabil și fertil la rolul ei profilactic, a o promova convingător și a crea condițiile în care ea poate rodi în spațiul public.
Doar așa capătă noimă și putere rezistența prin cultură față de bacterii și viruși care ne îmbolnăvesc societal.
Rezistența față de Ideologie, întotdeauna poziționată pe polul opus acestuia. Față de ideologii.
Azi, neomarxismul și corectitudinea politică pentru care nu s-a găsit încă o cămașă de forță suficient de mare, toate -ismele deconstructiviste și ifosele agresive ale ideologizării liberticide folosite ca detergent mental.
Rezistența prin cultură față de impostură, manipulare, populism cu gura mare.
Educația și cultura ca surse ale rezistenței la analfabetismul funcțional, banalizarea studiilor superioare, a noțiunii de doctorat, a furtului prin plagiat și a corupției ca deziderat.
Putem crede că Eminescu ar fi adânc îngrijorat.

Si astfel ne ingrijoram de ingijorare si ne facem griji suplimentare... uitand de grija de suflet, singura mantuitoare.