[CristianR]

Părintele făcea dese referiri la Frankl, dar și la alți oameni de știință care parcurgeau drumul de la periferie spre centru, de la revelația naturală la cea supranaturală, atestând faptul că onestitatea ne poate direcționa pe toți către Adevărul unic, indiferent de punctul de plecare.

Cred că ceea ce are în comun psihiatrul vienez cu ceilalți doi autori menționați de mine mai sus este autenticitatea, faptul că opera lui se identifică cu propria viață, că este un om care - fără a fi formal creștin - a trecut prin cruce și a dobândit o viață nouă, cu și mai mult sens decât găsise înainte de a trece prin lagăr, unul transcendent. Și nu doar pentru sine, el devenind un misionar al sensului, al vieții creative ce are capacitatea de a-i vindeca pe mulți de deznădejde, prin dăruire până la uitare de sine.

Dacă Platon și alți înțelepți greci au putut fi considerați creștini avant la lettre de către Părinții Bisericii (fiind pictați și pe exteriorul bisericii de la Sucevița), de ce n-am recunoaște și altora – fie oameni de știință ori artiști adogmatici – posibilitatea de a-L cunoaște și mărturisi pe Dumnezeu, fiecare în felul lui? Muzica, spre exemplu – care prin natura ei depășește orice graniță conceptuală –, este considerată de unii ca o formă de rugăciune, un dialog fără cuvinte cu Dumnezeu. Poate că autenticitatea tocmai asta înseamnă: un loc de întâlnire a Dumnezeirii, care poate fi aflat în tot ceea ce înseamnă spirit, lumină, adevăr, iubire.

Având în vedere că Frankl a dezvoltat ceea ce se cheamă “logoterapie” (vindecarea prin aflarea sensului în viața proprie), cuvântul-cheie care face legătura între Frankl, Platon și credința creștină cred că este “Logos”, cu polivalența lui semantică: Cuvânt, Rațiune, Sens.