Interviu cu CristianR

[CristianR]

Părintele făcea dese referiri la Frankl, dar și la alți oameni de știință care parcurgeau drumul de la periferie spre centru, de la revelația naturală la cea supranaturală, atestând faptul că onestitatea ne poate direcționa pe toți către Adevărul unic, indiferent de punctul de plecare.

Cred că ceea ce are în comun psihiatrul vienez cu ceilalți doi autori menționați de mine mai sus este autenticitatea, faptul că opera lui se identifică cu propria viață, că este un om care - fără a fi formal creștin - a trecut prin cruce și a dobândit o viață nouă, cu și mai mult sens decât găsise înainte de a trece prin lagăr, unul transcendent. Și nu doar pentru sine, el devenind un misionar al sensului, al vieții creative ce are capacitatea de a-i vindeca pe mulți de deznădejde, prin dăruire până la uitare de sine.

Dacă Platon și alți înțelepți greci au putut fi considerați creștini avant la lettre de către Părinții Bisericii (fiind pictați și pe exteriorul bisericii de la Sucevița), de ce n-am recunoaște și altora – fie oameni de știință ori artiști adogmatici – posibilitatea de a-L cunoaște și mărturisi pe Dumnezeu, fiecare în felul lui? Muzica, spre exemplu – care prin natura ei depășește orice graniță conceptuală –, este considerată de unii ca o formă de rugăciune, un dialog fără cuvinte cu Dumnezeu. Poate că autenticitatea tocmai asta înseamnă: un loc de întâlnire a Dumnezeirii, care poate fi aflat în tot ceea ce înseamnă spirit, lumină, adevăr, iubire.

Având în vedere că Frankl a dezvoltat ceea ce se cheamă “logoterapie” (vindecarea prin aflarea sensului în viața proprie), cuvântul-cheie care face legătura între Frankl, Platon și credința creștină cred că este “Logos”, cu polivalența lui semantică: Cuvânt, Rațiune, Sens.

[Mihailc]

Cum se face că cei mai mulți ortodocși sunt nepracticanți? Se poate vorbi de nevoia de a reconverti ortodocșii nominali la propria credință?

[CristianR]

Mi-am pus de multe ori această întrebare și nu m-am putut opri la un singur răspuns. Trecând peste faptul că pentru cei mai mulți apartenența la Biserică derivă din nașterea într-o familie creștin-ortodoxă, ea rămânând la nivelul de tradiție, o explicație ar putea fi faptul că, pur și simplu, a o practica serios este de-a dreptul greu; mai greu decât în cazul altor confesiuni creștine: posturi lungi și severe, spovedanii răscolitoare, inconfortabile, slujbe lungi, obositoare - chiar plictisitoare dacă nu faci efortul de a le pătrunde înțelesurile. Iar asta nu este deloc ușor, pentru că acestea sunt oferite mai ales simbolic, în vreme ce noi, oameni ai secolului XXI, suntem trecuți prin școli care ne învață să ne raportăm la lume rațional, analitic, la nivel conștient, pierzând legătura lăuntrică cu straturile profunde ale conștiinței, ale inconștientului colectiv, pe care aceste ritualuri au capacitatea de a o reface.

Sunt mulți cei pe care i-am auzit că se poticnesc de faptul că, intrând la o slujbă ortodoxă, nu pricep nimic. Chiar dacă liturghia este abundentă în versete biblice și gesturi cu semnificații profund ancorate în Evanghelii, Epistole, cărțile sapiențiale, Psalmi, descifrarea lor se dovedește a fi tare anevoioasă, o piatră de poticnire pentru neinițiați.

Poate că tocmai asta a devenit Ortodoxia - o religie pentru inițiați, un drum anevoios pe care iubitorii de drumeții alpine îl adoră, dar pe care și cei nepregătiți doresc sau se simt datori să o apuce, cu speranța unei răsplăți viitoare, ori doar pentru a puncta, sacralizând, marile momente ale vieții: nașterea, nunta, moartea – în care toți simțim că avem nevoie de asistență divină.

Cei mai mulți cred că se simt neajutorați în fața practicii ortodoxe, neștiind prea clar cu ce sunt datori, ce se așteaptă de la ei, cum să înțeleagă, să discearnă în noianul de opinii care se revendică de la ortodoxie.

Cateheza ajută, anii de studiu a religiei în școală a făcut ca în biserici să putem azi vedea și tineri, unii dintre ei cu o bună înțelegere a credinței. În programul unor biserici este inclusă, de asemenea, și cateheză, deci cei doritori ar avea de unde se adăpa. Legătura personală cu duhovnicul este, iarăși, foarte importantă – fără ea este foarte probabil să te îndepărtezi de Cale.

Poate că avem nevoie de regăsirea simplității și a clarității credinței. Întoarcerea la tipul de cateheză practicat în primele veacuri creștine de către Sfinții Părinți, respectiv studiul Noului Testament ar putea aduce limpezime și unitate, totodată, inclusiv interconfesională.

[Mihailc]

Cristian, hai să facem un exercițiu de imaginație: avem un ortodox mirean practicant, trăitor într-un oraș mare, foarte hotărât și bine călăuzit să urmeze fără compromisuri calea desăvârșirii creștine.

Ce crezi că ar face o asemenea persoană într-o zi obișnuită, de la deșteptare și până la culcare?

[CristianR]

De regulă duhovnicii oferă un program cuprinzător de viață duhovnicească, menit să îl țină pe credincios pe direcție, cu flacăra inimii aprinsă. Cel mai bun (pe care îl cunosc doar pe dinafară) are patru puncte esențiale:

1. Rugăciune
2. Să iubești Biserica
3. Citiri duhovnicești
4. Legătura cu lumea să fie divină, nu păgână.

Primul punct înseamnă să te așezi într-un dialog neîntrerupt cu Dumnezeu, de la prima clipă a dimineții până la ultimul moment al serii. Ziua debutează cu rugăciunile dimineții, este punctată de cele de la mesele principale, încheiată cu cele ale serii. Între acestea, Rugăciunea inimii rostită pe parcursul zilei, profitând de orice moment de răgaz și singurătate, în care mintea nu este obligată să se îndeletnicească cu altceva. Însă și un timp de 15 minute pe zi rezervat special adâncirii acestei rugăciuni. Ea poate să aducă în special conștiința prezenței permanente a lui Hristos, cum mărturisea episcopul Kalistos Ware. Este mai ușor de practicat de cei care au o muncă de rutină, în care mintea este mai liberă, însă pentru ceilalți ea poate însemna să muncească cu dedicare, să facă din rodul muncii lor o ofrandă pentru Dumnezeu și pentru semeni. Sunt multe activități care se pretează la o astfel de transfigurare; cele care nu aduc nimic bun (nebinecuvântate, prin urmare) consider că ar trebui evitate.

Să iubești Biserica s-ar traduce prin participarea la slujbele și rânduielile Bisericii (posturi, împărtășanie, spovedanie), cu toată inima și puterea de înțelegere. Fiecare duminică și praznic sunt un prilej de a trăi în timpul sacru, al lui Dumnezeu, de a ieși din contingent și a pătrunde în eternitate, în Împărăția lui Dumnezeu. Timpul Bisericii, aparent ciclic, este o scară în spirală care urcă spre Cer.

Citirea conferă conținut credinței, trăirilor care altfel ar rămâne neclare, tulburi, incerte, difuze. Întâi de toate, cuvântul lui Dumnezeu – având ca sâmbure Evanghelia, ca miez Noul Testament și coajă Vechiul. Fără acestea nu ai acces, practic, la înțelegerea slujbelor Bisericii, de ale căror cuvinte sunt îmbibate. Apoi scrieri duhovnicești, teologice sau sapiențiale – tot ce te poate ajuta să pricepi mai bine cum lucrează Dumnezeu în lume, în viața oamenilor, cum L-au cunoscut alții.

Legătura divină cu semenii înseamnă să vezi în fiecare om un chip al lui Hristos, un frate al tău, să nu treci indiferent pe lângă nimeni, să nu dorești să te folosești de cineva ori să-l stăpânești, să-l controlezi în vreun fel. Să nu-l judeci. Să ai cu oricine o legătură asemănătoare cu cea pe care Dumnezeu o are cu noi, iubindu-ne desăvârșit și oferindu-ne, în același timp, toată libertatea.

[Mihailc]

La un moment dat aram aproape să renunț la întrebarea anterioară, mă bucur că n-am făcut-o!

Dacă doi tineri îndrăgostiți care vor să se căsătorească și să trăiască întru Domnul, te-ar ruga să dai trei sfaturi negative, apoi alte trei sfaturi pozitive (adică ce să nu facă și ce să facă cu asupra măsură) ce le-ai spune?

[CristianR]

Mi-a dat de gândit întrebarea asta, mai ales că nu mă știu prea priceput la sfaturi. Presupunând însă că cineva chiar ar dori să fac asta... o să încerc, cu speranța că Dumnezeu mă va lumina să spun ceva cu folos.

Mai întâi, cred că deja cei doi au deja un mare dar dacă iubirea lor este îmbrățișată încă de la început de cea pentru Dumnezeu. Dacă amândoi vor, cum spui, să trăiască întru Domnul, punctul de plecare este foarte bun.

1. Și atunci, aș spune că primul lucru de care să se ferească ar fi izolarea în iubirea lor, limitându-se în a se căuta doar unul pe celălalt; pentru că Sursa iubirii nu este în noi, iar o dragoste doar omenească se poate epuiza cu timpul.

2. Să nu se ferească de copii, văzând în fiecare un fruct al iubirii lor, o modalitate de a ieși din sine și de a înmulți iubirea, de la doi la trei, la patru, la cinci... ș.a.m.d.

3. Să nu se teamă; de greu, de suferință – care pot fi semne că te afli pe calea cea bună, pentru că fără Cruce în viața ta nu ai siguranța că credința îți este dreaptă.

Ce să facă:

1. Să nu lase să se stingă flacăra, lumina pe care o simt acum în inimile lor, rugându-L mereu pe Dumnezeu să le sporească dragostea față de El, față de ei înșiși, față de ceilalți.

2. Să aibă un duhovnic (nu neapărat același pentru amândoi) pe care să-l aleagă cu chibzuință, după ce constată că li e potrivește, că este cu adevărat preocupat de devenirea și creșterea lor. Să-l asculte și să-i ceară sfat ori de câte ori se află în cumpănă, fără a renunța, totuși, cu totul la propriile opinii, decizii, alegeri. Duhovnicul te ajută să înțelegi, să te luminezi, dar nu te va substitui.

3. Să dea sens vieții, fiecărei zile, lucrând cu dragoste, făcând din munca lor nu doar un mijoc de subzistență, ci un dar pentru semenii care vor beneficia de roadele ei.