Topicul asta m-a dus cu gandul la materialismul dialectic:
Lumea este materiala si obiectiva, constiinta este un produs al materiei, lumea este intr-o continua transformare, nimic nu se pierde si nimic nu se castiga, totul se transforma.
Eu cred ca, de fapt, in cazul nostru totul se rezuma la constiinta si perceptia acelei constiinte.
Stiinta este incercarea constiintei omului de a intelege universul dar nu il poate cunoaste altfel decat din prisma propriilor perceptii. Deci oricat de perfecta si de rationala ar fi stiinta, este doar o chestiune de perceptie iar cele mai fundamentale baze ale acesteia au fost o consecinta a naturii noastre sau au fost stabilite prin conventie.
Folosim in matematica sistemul zecimal pentru ca avem 10 degete, unitatile de masura sunt toate stabilite prin conventie sau derivate din alte particularitati sau din fenomene naturale repetitive.
Ideea pe care vreau sa o reliefez este ca stiinta la actualul nivel de dezvoltare al rasei umane nu explica universul in sine ci doar perceptia noastra asupra universului.
Subscriu si eu la ideea ca nimicul in sens absolut nu poate exista. Multi considera nimicul ca fiind un spatiu gol, fara materie, ceea ce este gresit. Spatiul gol, daca ar exista, nu ar inseamna "nimic". Pentru ca ar fi nevoie de un timp pentru a-l parcurge. Si asa ajungem la spatiu-timp.
Dar nici macar spatiu gol nu exista, fizica cuantica a descoperit si demonstrat ca vidul nu are energie zero absolut. Desi energia sa se numeste "Zero Point Energy", vidul este de fapt plin de fluctuatii cunatice, aparitii si disparitii spontane de particile virtuale. Stiinta nu poate defini de unde "vin" sau unde "dispar" aceste particule si nici nu manifesta vreun interes in acest sens.
Paradoxurile sunt acceptate de stiinta moderna cu foarte mare usurinta, sunt considerate doar niste situatii contraintuitive.
Probabil ca in viziunea oamenilor de stiinta doar cartile si teoriile religioase trebuie sa fie logice, intuitive si explicabile pana in cel mai mic amanunt, cartile si teoriile stiintifice pot avea oricate paradoxuri inexplicabile. Si au!
Nici macar teoria Big-Bang nu spune ca universul a aparut din nimic ci dintr-o stare extrem de densa, fierbinte si compacta numita singularitate. Ce e cu ea, de ce era singura acolo, daca mai existau si altele, ce anume a determinat-o sa explodeze, teoria nu spune. :D
Sa revin la consiinta si la nimic: Nimicul inseamna lipsa a orice, deci inclusiv a contiintei. Atata timp cat exista constiinta ta care percepe universul, devine clar ca nimicul absolut nu poate exista. Daca ar exista doar constiinta ta fara a percepe nimic, sa fie doar o constientizare de sine, nici atunci nu ar putea exista nimicul absolut. Ar putea exista poate doar intrebarea "oare exist in nimic?", intrebare care ar disparea dupa prima interactiune perceptibila.
Si ar mai fi intrebari: Poate exista ceva in nimic? Daca in nimic exista ceva, mai e acela nimic? In ambele cazuri raspunsul e nu.
Biblia nu ne ofera indicii despre ce a fost inainte de a fi create Cerurile si Pamnantul, nu are rost sa ne hazardam in a face supozitii. Asa cum oamenii de stiinta isi accepta paradoxurile lor precum si incertitudinile, trebuie sa invatam si noi, cei care credem in Dumnezeu si in creationism, sa le acceptam pe ale noastre.
Cum ar putea fi demonstrata existenta lui Dumnezeu? Eu personal cred ca este demonstrata in fiecare clipa de fiecare floare, de fiecare gâză, de fiecare rasarit, de fiecare adiere, de fiecare mireasma, de miracolul vietii, de legile fizicii, de fiecare sentiment, etc.
Ma uitam chiar zilele trecute la stadiile embrionului uman. Sa i-o spuna ei lui mutu ca ala e rezultatul unor fenomene intamplatoare. E un adevarat miracol!
Dupa cum evolueaza stiinta ma astept sa accepte mai devreme sau mai tarziu ideea existentei unui „flux cuantic universal” care modeleaza materia si defineste legile fizicii, dar in viziunea lor nici acela nu va avea legatura cu Dumnezeu.
Imi cer scuze ca am expus ideile atat de amestecate.
|