De ce ne temem sa-I spunem numele ?

[Mihnea Dragomir]

Am observat un lucru curios. Oamenii credincioşi nu se tem atât de mult de a fi ridiculizaţi de ceilalţi pentru credinţa lor, cât se tem să-I pronunţe numele Domnului nostru. Mult mai uşor spun: "cred în Dumnezeu" decât "Cred în Cristos". Fac tot felul de giumbuşlucuri verbale, folosesc perifraze, numai să nu fie nevoie să spun "Cristos". Întreb: "sunteţi creştin practicant ?" în loc de "credeţi în Cristos ?" Interesant este că mai degrabă spunem "Isus" decât "Cristos". Asta nu este ceva specific românilor, nici ortodocşilor. Salutul catolic "Laudetur Iesus Christus" a devenit, în română: "Lăudat fie Isus !" Punct. Partea conţinând pe "Christus" a primit "delete" la traducere. Să fie acest lucru din cauză că "Isus" subliniază mai bine faptul că a fost un om, pe când "Cristos" subliniază mai bine dumnezeirea Lui ? Cu alte cuvinte, spunând "cred în Isus", îmi spune subconştientul că aş putea-o da cotită, la o adică eu cred în existenţa istorică a lui Isus, eventual a fost iniţiat în India, sau cel mult angel luminos, dar nu chiar aşa, că a fost Dumnezeu ? Pe când, dacă spun "cred în Cristos", nu mai am loc de întors ? Că, adică, m-am dat cu nazarinenii şi nu mai sunt om normal ?
Sau, poate realitatea e mai tristă de atât şi mă chinuiesc să trag de păr o explicaţie psihologică unui fenomen care, de fapt, este spiritual (cel care ne "îngrijeşte" urechea stângă nu vrea să audă prea des Sfântul Său nume, care îl deranjează atât) ?

Eu cand spun Hristos ,ma refer la Fiul iar cand spun Dumnezeu ma refer la Tot, adica la Trinitate. Nu stiu altii cum fac.

[dianagroza]

Sincera sa fiu nu am observat aceasta "sustragere" a crestinilor.
In general folosesc, asemeni Melissei, cred in Dumnezeu, in sensul ca nu fac si nici nu trebuie sa fac o diferenta intre Dumnezeu-Tatal, Dumnezeu-Fiul si Sfantul Duh.
Daca vorbesc despre Dumnezeu-Fiul, in general folosesc tot numele: Domnul nostru Iisus Hristos.
"sunteţi creştin practicant ?" în loc de "credeţi în Cristos ?" nu prea mi se pare ca sunt echivalente. Una e sa crezi si una e sa si faci ceva in acest sens.

[I.Calin]

Cred că Mihnea Dragomir are dreptate. Există o oarecare reticență din partea unor creștini de a-și exprima adeziunea totală față de Iisus Hristos. O cauză ar fi, spun eu, lumea desacralizată în care trăim mult mai dispusă să accepte existența unui Dumnezeu ca și Creator impersonal, retras odată cu săvârșirea creației din viața noastră, decât a unui Dumnezeu trinitar creștin. Și această atitudine se răsfrânge și asupra unor creștini care poate, conștient sau nu, adoptă această poziție "echivocă" și din prudența de a nu fi ridiculizați că ar fi "învechiți" sau chiar retrograzi și ei, creștinii, nu pot să vadă evoluția spectaculoasă a științei și tehnologiei.

E mult mai ușor să admiți, de pildă, existența extratereștrilor atunci când crezi într-un Dumnezeu impersonal decât în Dumnezeul Sfintelor Scripturi și a Tradiției creștine. Și apoi, un Creator lipsit de susținere biblică "dă mai bine" și poate fi mai ușor explicat prin energii superioare dincolo de "bagajul informațional" al materiei, poate fi admis mai ușor din perspectiva raționalității și logicii umane, decât Prea Sfânta Treime care trebuie acceptată, în primul rând, prin credință, nu-i așa?

[glykys]

Asa este... Fiecare cu credinta lui, mai toti cred intr-un Dumnezeu, dar cand vine vorba sa il denumeasca... mai greu. Dar nu cred ca e atat rea vointa, cat... nestiinta. Mai complicat cu Sfanta Treime - trebuie sa ai cat de cat capacitate de abstractizare sa intelegi ca e un singur Dumnezeu in trei ipostaze si nu trei dumnezei -, unii nu stiu nici ce inseamna Hristos (Unsul), care e Tatal si care e Fiul, cui ne rugam... In fine, Dumnezeu sa ne mantuiasca pe toti!

P.S. Si bunica folosea mai mult Dumnezeu, dar cand venea vorba despre Persoana Fiului, spunea mereu Iisus Hristos, niciodata numai Iisus si rareori doar Hristos.

[Mihnea Dragomir]

Rândurile voastre m-au ajutat să îmi clarific această observaţie a unui fenomen de cauză nedesluşită, de unde şi exprimarea lipsită de claritate din primul post. Într-adevăr, nu de a fi catalogaţi "credincioşi" ne temem, cât ne temem că ceilalţi s-ar prinde că noi credem într-un Dumnezeu personal. La urma urmei, a crede într-un vag "inteligent design" e chestie onorabilă, mulţi, majoritatea probabil, cred asta. Dar a crede într-un Dumnezeu care îmi vorbeşte şi Căruia Îi vorbesc, a crede într-un Dumnezeu care nu îmi este doar creator, ci şi tată, este nebunie în ochii oamenilor. Eu însumi eram foarte departe de credinţă, închipuindu-mi, iluzionat, că sunt mare credincios. Adevărata mea convertire a fost nu când am crezut în Dumnezeu creator, fiindcă asta am crezut mereu, ci atunci când am crezut în Dumnezeul meu, acelaşi cu Dumnezeul lui Abraham, Iacob şi Israel. Despre asta, am scris, mai demult, aici: http://regnabit.wordpress.com/2010/0...ea-convertire/