Biserica si Imperiul

[Decebal]

„Iisus a răspuns: De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în Împărăţia lui Dumnezeu” (In 3, 5)

Neînţelegând Nicodim cum se cuvenea ce vrea să însemne a se naşte cineva de sus, Iisus îi înfăţişează mai dezvelită cunoştinţa tainei, prin învăţături mai limpezi. Domnul nostru Iisus Hristos a numit naştere de sus naşterea din nou din Duhul, înfăţişând pe Duhul ca fiind fiinţa cea mai presus de toate şi prin El făcându-ne părtaşi de firea dumnezeiască, făcând să rodească în noi pe Cel ce provine fiinţial din ea şi, prin El şi în El, reîntipărind în noi chipul frumuseţii arhetipice şi refăcându-ne spre înfierea dumnezeiască. [291] Astfel, am fost născuţi din nou spre înnoirea vieţii şi recreaţi spre înfierea dumnezeiască. Dar Nicodim, neînţelegând aşa naşterea ce va avea loc „de sus” şi necugetând-o ca pe una ce va fi din nou, a socotit-o ca fiind cea prin trupuri. De aceea, căzând în gândurile care socotesc acea naştere imposibilă, s-a dovedit fără minte şi lipsit de învăţătură. Deci Mântuitorul îi prezintă ca unei minţi mai slabe, în mod mai sensibil, trecerea la viaţa cea nouă şi, înlăturând prin cuvânt acoperământul ce trebuia depărtat, spune în chip deschis: „De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în Împărăţia lui Dumnezeu.” Căci deoarece omul e compus, fiind combinat din două componente, adică din trupul sensibil şi din sufletul înţelegător, are nevoie pentru naşterea din nou de o tămăduire îndoită, după componentele arătate. Prin Duhul se sfinţeşte duhul omului, iar prin apă, sfinţită şi ea, trupul. [292] Căci, precum întâlnindu-se cu flăcările focului apa vărsată în căldare îşi însuşeşte căldura lui, la fel, prin lucrarea Duhului, apa sensibilă se preface într-o putere dumnezeiască şi negrăită şi sfinţeşte pe cei care se scufundă în ea.

[291] A fi părtaş de firea dumnezeiască nu înseamnă a avea firea dumnezeiască. Căci a avea firea dumnezeiască înseamnă a o avea prin sine, prin naştere sau purcedere din Tatăl. A se împărtăşi de ea înseamnă a avea numai puteri din ea. În acest sens „rodeşte” în Duhul, adică înseamnă că Duhul produce roadele Lui în om, sau puterile Duhului, unindu-se cu puterile omului, le fac pe acestea să rodească nu roade pur create, ci roade care au în ele şi calităţi dumnezeieşti. Prin aceasta omul se aseamănă în mod real cu Dumnezeu, aşa cum a fost la început, arătând frumuseţea dumnezeiască în sine, sau calitatea de fiu prin har al lui Dumnezeu. El a fost făcut astfel într-o asemănare cu Fiul lui Dumnezeu, printr-o unire cu El. Această calitate i-a readus-o Fiul, întrupându-Se, prin aceea că a întipărit în primul rând în Sine ca om calitatea de Fiu al lui Dumnezeu, ca s-o transmită şi celor ce se unesc prin credinţă cu El.

[292] Nu se poate despărţi omul în suflet şi trup. Plăcerea şi durerea trupului e simţită şi de suflet. Curăţenia lui, la fel. Dar şi invers, bucuriile sufletului şi curăţia gândurilor lui sunt simţite şi în trup. Dar nici materia în general nu rămâne total despărţită de puterea dumnezeiască. Prin apa sfinţită se sfinţeşte omul întreg: suflet şi trup. Duhul Sfânt nu lucrează fără mijlocirea unei materii, a unui gest, a unui cuvânt sonor. Şi nu lucrează asupra sufletului fără să lucreze şi asupra trupului. E o mare taină legătura între suflet şi trup, între lucrarea dumnezeiască şi cele materiale.

Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, trad. Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Editura IBMBOR, 2000, pag. 170 – 171

[Decebal]

„Ceea ce este născut din trup, trup este; şi ceea ce este născut din Duh, duh este” (In 3, 6)

Îl convinge prin altă raţiune să urce la o înţelegere mai înaltă, ca, auzind de naşterea duhovnicească, să nu cugete cu mintea la cele ale trupurilor. Căci precum, zice, în mod necesar cele născute din trupuri sunt trupuri, tot aşa sunt duhuri cele născute din Duh. Căci cele a căror raţiune e diferită nu vor avea nici acelaşi mod al naşterii. Dar e de ştiut că ceea ce se naşte din Duh numim duhul omului, [293] nu pentru că se naşte din Duh după fire (aceasta e cu neputinţă), ci în înţelesul prim şi cel mai vechi, pentru că prin El a fost chemat la existenţă ceea ce nu era, iar în înţelesul al doilea şi în mod iconomic, pentru că prin El ne refacem după chipul lui Dumnezeu, întipărindu-ne trăsăturile Sale şi dând înţelegerii noastre, ca să zic aşa, calitatea Lui. [294] Aşa socotesc că vei înţelege drept şi spusa lui Pavel către unii: „Copiii mei, pentru care sufăr iarăşi durerile naşterii, până ce va lua Hristos chip în voi” (Gal. 4, 19). Şi iarăşi: „Căci v-am născut în Hristos Iisus prin Evanghelie” (I Cor. 4, 15).

[293] Duhul omului s-ar putea să fie mintea omului ca vârf al sufletului, pătrunsă de puterea Sfântului Duh şi, prin aceasta, devenită o putere ce cunoaşte pe Dumnezeu prin experienţă şi, deci, şi prin simţire şi iubire.

[294] Sfântul Duh produce înălţarea omului, refăcând în el chipul tot mai deplin al lui Hristos. Părinţii deduc din hristologie înduhovnicirea omului. Nu ne naştem din Duhul Sfânt, în sensul că ne-am însuşi fiinţa Lui dumnezeiască, cum Se naşte Fiul din Tatăl, ci în înţelesul că, după ce-am fost creaţi prin El, cu Duhul Fiului, după întruparea Fiului primim din nou Duhul Acestuia, ceea ce ne întipăreşte iarăşi chipul Acestuia de fii ai Tatălui prin har. Câştigăm prin aceasta calitatea de fii iubitori ai Tatălui, simţind totodată cu bucurie iubirea Tatălui, şi iubirea lui Hristos de Frate al nostru, şi voinţa de a trăi o viaţă dedicată Lor, o viaţă curăţită de egoism, de porniri inferioare, de tot ce e lipsit de delicateţe, asemenea lui Hristos. Cine se naşte din trup este trup, deci supus corupţiei şi morţii cu trupul. Căci, deşi omul acesta se naşte şi din suflet, fără puterea Duhului Sfânt în el, sufletul, cu toate că organizează materia în trup, fiind închis în trup, e prea mult copleşit de plăcerile trupeşti şi stăpânit de o „raţiune” ce le caută numai pe acestea. E un „psihic” ieşit din legătura cu Dumnezeu prin păcatul strămoşesc. Acest suflet nu poate opri materia trupului de la corupere şi moarte. Dumnezeu a creat şi materia, din care se constituie trupul, şi universul material, din care sufletul organizează trupul şi în care se vede măreţia lui Dumnezeu. Dar fără Duhul lui Dumnezeu materia trupului şi a universului nu se poate reţine de la procesele transformărilor, de care sunt legate coruperea şi moartea. Cei necredincioşi văd în trup şi în universul material numai un proces natural, socotindu-l existent prin el însuşi. Dumnezeu a făcut materia universului şi trupul constituit din ea cu frumuseţea lor vizibilă, în trup văzând armonia spiritului omenesc, şi în univers, minunăţia bogată a lucrării lui Dumnezeu. Dar fără Duhul dumnezeiesc în ele, trupul şi universul material nu pot scăpa de procesele coruperii, iar omul individual, de moarte. Când Duhul necreat Se află însă în sufletul omului, El copleşeşte aceste procese, căci copleşeşte plăcerile produse de legătura sufletului numai cu materia. Trupul omului se umple de lumina spirituală, care era destinată să copleşească tot universul material, lăsând să se vadă numai frumuseţea curată şi profunzimea lor în Duhul dumnezeiesc. Odată căzut, omul, născându-se dintr-un trup organizat de un suflet lipsit de Duhul dumnezeiesc, se naşte numai ca un trup doritor de plăceri materiale.

Dumnezeu-Cuvântul unit cu Duhul Sfânt a curăţit de plăcerile trupeşti trupul sau umanitatea pe care Şi-a asumat-o din Fecioara curată - în parte creată din nou, ca Adam, în parte născută din umanitatea anterioară, deci unită cu ea. El se face ipostasul unui trup născut din Duhul, al unei umanităţi înduhovnicite, dar nelipsite de slăbiciunile nepăcătoase de după păcat, pe care trebuie să le învingă El însuşi ca om. Dacă la conceperea din Fecioara începe să-Şi formeze umanitatea proprie din Duhul Sfânt, pe Care Îl avea ca împreună-ipostas din Tatăl; la Botezul Său de către Ioan, Îşi însuşeşte Duhul Sfânt ca om, pentru a-L comunica celorlalţi oameni printr-o nouă naştere. El se botează ca primul nou Adam în numele fraţilor Săi, ca apoi să-i boteze, prin Apostoli şi urmaşii lor, şi pe ei, cum spune Sfântul Ioan Botezătorul: „Cel ce m-a trimis să botez, Acela mi-a spus: Peste Care vei vedea Duhul pogorând în chip de porumb, Acela este Cel ce botează cu Duh Sfânt” (In 1, 33).

Dar cât rămâne omul pe pământ, chiar de se naşte a doua oară din Duh, nu scapă decât virtual de moarte. Nemurirea omului cu trupul se va face la învierea de obşte. Chiar Hristos rămâne pe pământ muritor cu trupul, pentru a putea muri ca jertfă pentru noi. Dar copleşirea virtuală a morţii Lui trupeşti de lumina Duhului a arătat-o anticipat pe Tabor, ca ucenicii să nu fie clintiţi din această nădejde nici când Îl vor vedea murind pe cruce. De aceea le vorbeşte Iisus de răstignirea Lui înainte de Schimbarea la Faţă, ca, văzându-L copleşit de lumină pe Tabor, să ştie că moartea cu trupul va fi învinsă.

Astfel, Duhul este Cel care face trupul viu în mod virtual, pentru a-l învia actual după această viaţă. El este „Domnul de viaţă Făcătorul”. Dar pentru deplinul rod al lucrării Duhului în noi trebuie să conlucrăm şi noi cu El pe pământ, cum a lucrat şi Hristos ca om. Trebuie să ne înduhovnicim viaţa, copleşind tot mai mult atracţia spre plăcerile trupeşti şi umplându-ne de lumina curăţiei. Să creştem ca cei născuţi a doua oară din Duhul, după pilda lui Hristos.

Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, trad. Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Editura IBMBOR, 2000, pag. 171 – 172

[MihaiG]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Fata de aceste tot mai dese alunecari, care au dus in cele din urma la schisma si la Caderea Constantinopolului,

Există o formaţie de muzică simfonic-metal din Finlanda, numită Turisas. Ultimele două albume ale acestei formaţii relatează povestea unui viking, călătoria lui din Nord până la Constantinopol şi respectiv aventurile sale în serviciul împăratului bizantin, în cadrul celebrei gărzi a varegilor.

De ce scriu despre acestea ? Ei bine, căutând una dintre piesele susnumitei formaţii pe youtube, o piesă care vorbeşte chiar despre garda varegă şi implicit despre măreţia apusă a Imperiului Roman de Răsărit, am găsit următorul comentariu al unui utilizator: greetings from greece! hagia sophia will be ours again!!

Ceea ce mi-a amintit şi, cumva, confirmat o idee pe care o aveam de demult: originea, fundaţia, sursa, explicaţia şi temeiul acestei incredibile uri anticatolice, manifestă în mediul răsăritean, este căderea Imperiului bizantin şi, în paralel, ridicarea Europei romano-catolice (ba chiar, ulterior, culmea, protestante).

Ortodocşii (sau, mai precis, creştinii răsăriteni) au fost, odată, d.p.d.v. social şi politic, centrul lumii civilizate. Hagia Sophia a fost cea mai mare biserică atunci când în Roma năvăleau şi dădeau foc păgânii etc. etc. etc.

După umila mea părere, ortodocşii nu au uitat şi nu au iertat, şi nici nu o vor face vreodată, faptul că la un moment dat poziţia lor de forţă socio-politico-civilizaţională s-a prăbuşit în dauna Apusului. Că Hagia Sophia este astăzi un muzeu, după ce jumătate de mileniu a fost moschee, în vreme ce în Roma s-a construit Basilica Sf. Petru, unde se slujeşte. şi astăzi, zilnic, Sfânta Liturghie.

[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de MihaiG

Hagia Sophia a fost cea mai mare biserică atunci când în Roma năvăleau şi dădeau foc păgânii etc. etc. etc.

S-ar parea ca a existat o biserica in Bizant chiar mai mare decat Hagia Sophia. Daca imi amintesc bine, se numea "biserica Sfintilor Apostoli". Doar ca, in timp ce Sf Sofia exista si azi, chiar daca e muzeu turcesc, acea biserica de care vorbesc s-a daramat.

In alta ordine de idei, vorbind de asemenea biserici uriase, amintindu-ne de catedralele aurite ale Moscovei si Petrogradului, gandindu-ne la ciclopicul proiect de Catedrala a "Mantuirii Neamului" nu pot sa nu-mi amintesc de alte elemente intalnite in folclorul anticatolic, de tip "catolicii si-au construit catedrale, noi, ortodocsii, bisericute, fiindca pentru noi Dumnezeu e mai apropiat". In ultima vreme au lasat-o un pic mai moale cu asta, pesemne din cauza Mantuirii Neamului.

[osutafaraunu]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

din cauza Mantuirii Neamului.

... care e varză!

Scuzați exprimarea ne-academică.

[stefan florin]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Fata de aceste tot mai dese alunecari, care au dus in cele din urma la schisma si la Caderea Constantinopolului

caderea Constantinopolului...sa nu uitam de "ajutorul" fratilor crestini din apus, cu binecuvantarea papei Bonifaciu de Montferrat din "sfanta" cruciada a 4-a. De asta ai uitat amice?

[MihaiG]

În prealabil postat de stefan florin

caderea Constantinopolului...sa nu uitam de "ajutorul" fratilor crestini din apus, cu binecuvantarea papei Bonifaciu de Montferrat din "sfanta" cruciada a 4-a. De asta ai uitat amice?

Dacă îmi arăţi tu mie unde şi-a dat Papa Bonifaciu de Montferrat binecuvântarea pentru atacul împotriva Constantinopolului, promit să vin şi să mă convertesc la ortodoxie în parohia ta.

[stefan florin]

În prealabil postat de MihaiG

Dacă îmi arăţi tu mie unde şi-a dat Papa Bonifaciu de Montferrat binecuvântarea pentru atacul împotriva Constantinopolului, promit să vin şi să mă convertesc la ortodoxie în parohia ta.

Imi cer scuze. Era vorba de papa Inocentiu al 3-lea si nu de Bonifaciu de Moneferrat. Bonifaciu a fost un conte italian conducatorul cruciadei care luase locul lui Theobald, mort in mai 1201

[MihaiG]

În prealabil postat de stefan florin

Imi cer scuze. Era vorba de papa Inocentiu al 3-lea si nu de Bonifaciu de Moneferrat. Bonifaciu a fost un conte italian conducatorul cruciadei care luase locul lui Theobald, mort in mai 1201

Aşa. E bine. Şi acum pasul doi:

Dacă îmi arăţi tu mie unde şi-a dat Papa Inocenţiu al III-lea binecuvântarea pentru atacul împotriva Constantinopolului, promit să vin şi să mă convertesc la ortodoxie în parohia ta.

[stefan florin]

În prealabil postat de MihaiG

Aşa. E bine. Şi acum pasul doi:

Dacă îmi arăţi tu mie unde şi-a dat Papa Inocenţiu al III-lea binecuvântarea pentru atacul împotriva Constantinopolului, promit să vin şi să mă convertesc la ortodoxie în parohia ta.

si ce, vrei sa spui ca initial nu a fost de acord cu asta? E adevarat ca a incercat sa revina asupra deciziei, amenintand cu excomunicarea pe conducatorii cruciadei, atunci cand a constatat ca lucrurile au scapat de sub control