Mesajul unui rătăcit, vă aștept reacția și răspunsul

Daca e troll, pacatul lui/ei! Daca nu e troll si omul chiar are nevoie de un sfat, il dai si gata. De ce sa-i descurajam pe crestini sa puna intrebari? E corect ca un crestin care adreseaza o intrebare sincera pe un forum crestin ortodox sa fie privit cu suspiciune? Eu cred ca nu.

Exista tineri care chiar nu au cu cine se sfatui. Adreseaza si ei o intrebare, nu dau cu parul. Unii se ostenesc si raspund, altii citesc sfaturile date. Nu e corect sa distrugem acest forum blocand comunicarea dintre useri cu suspiciuni de acest fel. Nu ne place intrebarea, nu raspundem. As vrea sa fim mai retinuti in formularea unor acuzatii de acest fel.

[Amistad]

Cand intrebarea sincera incepe cu: ce greu e in biserica nu ma pot concenta la rugaciunile Bisericii (aici deja miroase a sectari care nu au nevoie de Biserica si se roaga ei mult mai bine cum stiu ei); cand vad situatia credinciosilor, lumea din jur superficiala (deja aici ataca credinciosii otodocsi mai putin traitori, cum fac sectarii, unul din argumentele lor de baza). Cand a inceput in modul asta deja trebuie sa ti se ridice antenele. Eu numai cand am vazut titlul topicului: Mesajul unui ratacit (care are nevoie de ajutor) am intrat la banuieli.

Bine, intai trebuie discutat cu omul si vazut exact ce e cu el. Dar dupa 2-3 raspunsuri il vezi daca e aici din nevoie sau e mistocar sau sectar. Dupa ce ai ceva experienta pe forumuri incepi sa ii recunosti mai repede.

[cristiboss56]

În prealabil postat de Amistad

Dupa ce ai ceva experienta pe forumuri incepi sa ii recunosti mai repede.

Cei care au raspuns aici au experienta destula , oricum mult mai mare ca domnia dvs.!

[cristiboss56]

În prealabil postat de Lucian008

Nu e chiar asa. Nu spun ca nu ma insel niciodata, dar de cele mai multe ori am avut dreptate.

Da , Lucian , ai intuit foarte bine !
Sunt oamrni cu probleme si probleme , iar acest tip de oameni sunt si in studiul psihiatriei si psihologiei , deci problema este destul de complexa si greu de oprit , intrucat boala este pretutindeni ! Este o chestie , dupa cate am inteles , pornita din copilarie din cauza unor abuzuri ( fizice , psihice . . . ) , deci nu-i de condamnat individul in sine , caci pemtru el trebuie sa ne rugam ca pentru un om bolnav .
Doamne ajuta !

[Caramia]

În prealabil postat de Amistad

Cand intrebarea sincera incepe cu: ce greu e in biserica nu ma pot concenta la rugaciunile Bisericii (aici deja miroase a sectari care nu au nevoie de Biserica si se roaga ei mult mai bine cum stiu ei); cand vad situatia credinciosilor, lumea din jur superficiala (deja aici ataca credinciosii otodocsi mai putin traitori, cum fac sectarii, unul din argumentele lor de baza). Cand a inceput in modul asta deja trebuie sa ti se ridice antenele. Eu numai cand am vazut titlul topicului: Mesajul unui ratacit (care are nevoie de ajutor) am intrat la banuieli.

Bine, intai trebuie discutat cu omul si vazut exact ce e cu el. Dar dupa 2-3 raspunsuri il vezi daca e aici din nevoie sau e mistocar sau sectar. Dupa ce ai ceva experienta pe forumuri incepi sa ii recunosti mai repede.

si mie mi-a fost greu sa stau mult in biserica la inceput, dar usor usor am inceput sa stau din ce in ce mai mult. nu cred ca cei care nu participa la toata slujba sunt neaparat sectari.
si, sincera sa fiu, pana anul trecut nici nu prea dadeam pe la slujbe, dar un deces in familie m-a facut sa ma simt datoare sa merg la Sf Liturghie, daca nu pentru mine, macar pentru pomelnicul dat pentru cel decedat. si de atunci ... usor usor a inceput sa imi placa desi, nu ma pot lauda ca merg la toate Liturghiile dar ... lupt cu mine sa ma urnesc si ma simt bine cand reusesc.

si pentru cei care ma "cearta" spunand ca sar cu sfaturi inca de la inceputul inscrierii mele pe forum, ii intreb respectuos, voi cum ati procedat la "inceputurile" voastre?

va urez o saptamana minunata!
Doamne ajuta!

[Mosh-Neagu]

În prealabil postat de Caramia

voi cum ati procedat la "inceputurile" voastre?

Daca a existat un inceput, acela cu siguranta NU a venit de la mine... Imi amintesc in tinerete cand prietena mea (astazi preoteasa) incerca prin toata fiinta ei sa ma apropie de biserica, nu simteam in sufletul meu nici cea mai mica chemare. Chiar daca mai intram impreuna cu ea si de dragul ei in biserica, imi faceam semnul crucii fiindca isi faceau si altii, sarutam o icoana fiindca asa faceau si altii... Totul era un ritual neinteles, fiindca nu auzeam si nu vedeam nimic din ce s-ar fi cuvenit sa aud si sa vad. Cu toate astea, am inteles mai tarziu de cate zeci si sute de ori, Dumnezeu mi-a dovedit ca era acolo, langa mine, ma tinea de mana sau poate ca ma mai lua si in brate, ca sa nu ma prabusesc in ignoranta mea!
N-am inteles niciodata de ce atata grija, avand in vedere ca n-am avut in neamul meu nici foarte evlaviosi, care sa se roage pentru mine, nici eu nu faceam lucruri prea cuvioase. E adevarat, eram stapanit permanent de o constiinta care se voia curata, mi se parea trist sa injur sau sa gandesc urat la adresa altuia si mai ales, de cand ma stiu, am avut o slabiciune teribila pentru inocenta copiilor sau a oricaror vietati lasate de Dumnezeu (mai putin muste si ţânţari...).
Mai tarziu, desi casatoria mea a fost un adevarat miracol care i-a bulversat pe multi, si desi la aceasta casatorie si-a adus binecuvantarea dintr-u inceput, Parintele Cleopa caruia m-am apucat intr-o doara sa-i scriu o scrisoare, in nevrednicia mea, n-a insemnat catusi de putin ca m-am apropiat de biserica... Stiam ca Dumnezeu e acolo si ne iubeste, dar treburile mele erau parca in alte directii. Am plecat apoi printre straini si - nu stiu de ce - imi facusem un obicei ca in autobuz si in metrou, pana la locul de munca, sa spun pe dinafara Paraclisul Maicii Domnului, pe care il invatasem intr-o anumita imprejurare de cand eram tinerel... Nu concepeam sa urc in mijloacele de transport si sa nu fiu in gand cu acea rugaciune. Cu toate astea, faceam pacate fara de numar, fiind constient ca sunt in greseala!
Cand l-am cunoscut pe Parintele Pufulete (in Londra prin 2001), in ciuda faptului ca unii il gaseau deosebit de sever, mie mi-a fost ca un bland si bun indrumator. Lui, mai mult decat altora, ii datorez apropierea mea de biserica. Acum e inconjurat de multi preoti tineri, dar pe-atunci era singur la sute de oameni, care mai rataciti decat altii, si care navaleau in biserica precum calatorii intr-un han!...
Asa am inceput eu!... Unde voi sfarsi... Dumnezeu stie!...

[Amistad]

Ca iti este greu sa stai in Biserica e una, dara daca omul continua ca el se roaga mai bine acasa, sau in grupul lui, deja a luat-o rau. (bine, nu a fost cazul aici). Dar am vazut destule cazuri de astea cand omul facea pe-a necajitul si de fapt arunca tot felul de sageti asupra ortodocilor, sau asupra Bisericii. Asta e problema, sa nu isi bata joc de ortodoxie si sa-si rada si de noi pe sub musteata.

[Caramia]

În prealabil postat de Mosh-Neagu

Daca a existat un inceput, acela cu siguranta NU a venit de la mine... Imi amintesc in tinerete cand prietena mea (astazi preoteasa) incerca prin toata fiinta ei sa ma apropie de biserica, nu simteam in sufletul meu nici cea mai mica chemare. Chiar daca mai intram impreuna cu ea si de dragul ei in biserica, imi faceam semnul crucii fiindca isi faceau si altii, sarutam o icoana fiindca asa faceau si altii... Totul era un ritual neinteles, fiindca nu auzeam si nu vedeam nimic din ce s-ar fi cuvenit sa aud si sa vad. Cu toate astea, am inteles mai tarziu de cate zeci si sute de ori, Dumnezeu mi-a dovedit ca era acolo, langa mine, ma tinea de mana sau poate ca ma mai lua si in brate, ca sa nu ma prabusesc in ignoranta mea!
N-am inteles niciodata de ce atata grija, avand in vedere ca n-am avut in neamul meu nici foarte evlaviosi, care sa se roage pentru mine, nici eu nu faceam lucruri prea cuvioase. E adevarat, eram stapanit permanent de o constiinta care se voia curata, mi se parea trist sa injur sau sa gandesc urat la adresa altuia si mai ales, de cand ma stiu, am avut o slabiciune teribila pentru inocenta copiilor sau a oricaror vietati lasate de Dumnezeu (mai putin muste si ţânţari...).
Mai tarziu, desi casatoria mea a fost un adevarat miracol care i-a bulversat pe multi, si desi la aceasta casatorie si-a adus binecuvantarea dintr-u inceput, Parintele Cleopa caruia m-am apucat intr-o doara sa-i scriu o scrisoare, in nevrednicia mea, n-a insemnat catusi de putin ca m-am apropiat de biserica... Stiam ca Dumnezeu e acolo si ne iubeste, dar treburile mele erau parca in alte directii. Am plecat apoi printre straini si - nu stiu de ce - imi facusem un obicei ca in autobuz si in metrou, pana la locul de munca, sa spun pe dinafara Paraclisul Maicii Domnului, pe care il invatasem intr-o anumita imprejurare de cand eram tinerel... Nu concepeam sa urc in mijloacele de transport si sa nu fiu in gand cu acea rugaciune. Cu toate astea, faceam pacate fara de numar, fiind constient ca sunt in greseala!
Cand l-am cunoscut pe Parintele Pufulete (in Londra prin 2001), in ciuda faptului ca unii il gaseau deosebit de sever, mie mi-a fost ca un bland si bun indrumator. Lui, mai mult decat altora, ii datorez apropierea mea de biserica. Acum e inconjurat de multi preoti tineri, dar pe-atunci era singur la sute de oameni, care mai rataciti decat altii, si care navaleau in biserica precum calatorii intr-un han!...
Asa am inceput eu!... Unde voi sfarsi... Dumnezeu stie!...

... frumos.
am avut intotdeuna, de cand ma stiu un profund respect pentru preoti, medici si profesori (in acesata ordine). acum, deducand ca sunteti preot ... asa am dedsu, nici nu va mai pot vorbi la per-tu. :-)

despre inceputurile mele ... heheee, au fost multe, side multe ori m-am lasat. vraja vietii cotidiene mi se parea mai colorata si mai tangibila decat credinta.
dar, anul trecut am avut .. un sentiment, ca de trezire. tata, bolnav de cancer a intrat intr-o coma profunda si mama statea cu lumanarea la capul lui, abia mai rasufla.
am luat Paraclisul Maicii Domnului si l-am citit 7 zile la capataiul lui.
ceea ce s-a intamplat m-a surprins .... putin spus, poate nu credeti, dar, tata a iesit din coma si perfect constient s-a dat jos din pat si a spus ca mai are ceva de facut. a mai trait doua luni, timp in care s-a spovedit si impartasit.
de atunci, ma ocup indeaproape de pomeniri, de pomelnice la Sf Biserica, pentru el. Stiu ca numai Biserica te mai poate ajuta dupa moarte si de aceea tin din tot sufletul sa ii fie bine acolo unde e, si cred din suflet ca rugaciunile preotilor si bunul Dumnezeu il ajuta.
asa am inceput eu sa reiau calea bisericii dar nu ma pot lauda ca sunt o practicanta perfecta, sunt o pacatoasa, fumez, vorbesc urat si mai rau .... barfesc. incerc mereu sa scap cate putin din fiecare si mereu ma trezesc vorbind aiurea.
cam asta e cu mine.
si eu iubesc copiii si animalele, mi-e tare mila de batranii bolnavi si singuri si ... incerc din ce am, sa aduc cate un zambet pentru cine are nevoie de el.



intrebarea pe care am pus-o "cum ati fost la inceputurile voastre" se referea la cei care catalogheaza drept sectari sau troli pe toti noii veniti. pe ei vreau sa ii intreb daca tot prin aceste furci si incercari au trecut si ei cand s-au inscris pe forum.
deci dragii mei, asa sunt intampinati toti noii veniti? :-)
pe mine nu ma deranjeaza, impornanta e contiinta mea, nu ce cred altii despre mine, atata timp cat nu fac rau nimanui si nu denigrez.
va salut cu drag, si sper din suflet ca veti mai vorbi cu mine.
:-)

[Mosh-Neagu]

În prealabil postat de Caramia

... frumos.
am avut intotdeuna, de cand ma stiu un profund respect pentru preoti, medici si profesori (in acesata ordine). acum, deducand ca sunteti preot ...

De-as fi avut in tinerete mintea de acum, probabil ca as fi devenit preot... Sau cel putin asa imi spune sotia, uneori...
Deductia ta nu e tocmai fireasca. E adevarat ca am vorbit 9 ani cu o fata pe care mama-sa pana la urma a rugat-o sa ma lase in plata Domnului si sa se casatoreasca cu cineva care sa fie in slujba lui Dumnezeu. Totusi am ramas prieteni foarte apropiati, copiii lor ii simt ca pe copiii mei si sunt convins ca si ea simte cam acelasi lucru pentru copiii nostri. Nu sunt preot si nici pe departe nu sunt vrednic de o asa confuzie!

[Caramia]

În prealabil postat de Mosh-Neagu

De-as fi avut in tinerete mintea de acum, probabil ca as fi devenit preot... Sau cel putin asa imi spune sotia, uneori...
Deductia ta nu e tocmai fireasca. E adevarat ca am vorbit 9 ani cu o fata pe care mama-sa pana la urma a rugat-o sa ma lase in plata Domnului si sa se casatoreasca cu cineva care sa fie in slujba lui Dumnezeu. Totusi am ramas prieteni foarte apropiati, copiii lor ii simt ca pe copiii mei si sunt convins ca si ea simte cam acelasi lucru pentru copiii nostri. Nu sunt preot si nici pe departe nu sunt vrednic de o asa confuzie!

atunci te rog sa ma ierti, nu am vrut sa te supar, am presupus ca fosta prietena de care ai spus ca este acum preoteasa, a devenit intre timp si sotia ta. de aici deductia mea.
dar ... toti putem spera la mantuire nu?