Mesajul unui rătăcit, vă aștept reacția și răspunsul

[Mosh-Neagu]

În prealabil postat de Caramia

voi cum ati procedat la "inceputurile" voastre?

Daca a existat un inceput, acela cu siguranta NU a venit de la mine... Imi amintesc in tinerete cand prietena mea (astazi preoteasa) incerca prin toata fiinta ei sa ma apropie de biserica, nu simteam in sufletul meu nici cea mai mica chemare. Chiar daca mai intram impreuna cu ea si de dragul ei in biserica, imi faceam semnul crucii fiindca isi faceau si altii, sarutam o icoana fiindca asa faceau si altii... Totul era un ritual neinteles, fiindca nu auzeam si nu vedeam nimic din ce s-ar fi cuvenit sa aud si sa vad. Cu toate astea, am inteles mai tarziu de cate zeci si sute de ori, Dumnezeu mi-a dovedit ca era acolo, langa mine, ma tinea de mana sau poate ca ma mai lua si in brate, ca sa nu ma prabusesc in ignoranta mea!
N-am inteles niciodata de ce atata grija, avand in vedere ca n-am avut in neamul meu nici foarte evlaviosi, care sa se roage pentru mine, nici eu nu faceam lucruri prea cuvioase. E adevarat, eram stapanit permanent de o constiinta care se voia curata, mi se parea trist sa injur sau sa gandesc urat la adresa altuia si mai ales, de cand ma stiu, am avut o slabiciune teribila pentru inocenta copiilor sau a oricaror vietati lasate de Dumnezeu (mai putin muste si ţânţari...).
Mai tarziu, desi casatoria mea a fost un adevarat miracol care i-a bulversat pe multi, si desi la aceasta casatorie si-a adus binecuvantarea dintr-u inceput, Parintele Cleopa caruia m-am apucat intr-o doara sa-i scriu o scrisoare, in nevrednicia mea, n-a insemnat catusi de putin ca m-am apropiat de biserica... Stiam ca Dumnezeu e acolo si ne iubeste, dar treburile mele erau parca in alte directii. Am plecat apoi printre straini si - nu stiu de ce - imi facusem un obicei ca in autobuz si in metrou, pana la locul de munca, sa spun pe dinafara Paraclisul Maicii Domnului, pe care il invatasem intr-o anumita imprejurare de cand eram tinerel... Nu concepeam sa urc in mijloacele de transport si sa nu fiu in gand cu acea rugaciune. Cu toate astea, faceam pacate fara de numar, fiind constient ca sunt in greseala!
Cand l-am cunoscut pe Parintele Pufulete (in Londra prin 2001), in ciuda faptului ca unii il gaseau deosebit de sever, mie mi-a fost ca un bland si bun indrumator. Lui, mai mult decat altora, ii datorez apropierea mea de biserica. Acum e inconjurat de multi preoti tineri, dar pe-atunci era singur la sute de oameni, care mai rataciti decat altii, si care navaleau in biserica precum calatorii intr-un han!...
Asa am inceput eu!... Unde voi sfarsi... Dumnezeu stie!...