Semnati pentru libertatea de expresie

Încercaţi să apăraţi astăzi Sfânta Ortodoxie aşa cum au apărat-o Sfinţii Părinţi şi vă veţi confrunta cu o deplină neînţelegere din partea multora ori cu o furtună de riposte. Creştinul ortodox înţelept trebuie să ştie unde poate să osândească şi unde să nu facă aceasta. Fiindcă fiecare patimă poate, cu ajutorul lui Dumnezeu şi prin străduinţă personală, ca să se transforme dintr-un defect într-o calitate a sufletului. Adevărata dragoste de Dumnezeu nu este compatibilă cu ataşamentul către diavol. Cel ce iubeşte pe vrăjmaşii săi vede că aceştia sunt jertfe jalnice în mâinile satanei, ceea ce naşte în inima lui compătimire şi dragoste pentru ei.

Ce e la bază osândirea ? Manifestarea capacităţii sufletului de a critica, despărţind binele de rău, el laudă binele şi mustră răul. Foloseşte drept acest dar de a judeca acela care-l mustră pe diavol ca inventator al răului şi se osândeşte pe sine când urmează influenţei lui. Care dintre noi, dacă a pierdut pe cel mai scump om pentru sufletul său, de pildă pe mama sa, va lăsa groapa ei şi va pleca să plângă la morminte străine ? Păcatele străine sunt departe de sufletul nostru. Ele nu ne apasă conştiinţa. Nu pentru ele vom răspunde noi în faţa lui Dumnezeu ! Cum putem să ne izbăvim de păcătoşenia proprie atâta timp cât o sprijinim cu cea străină ? Cel ce osândeşte este nesătul de răutate. Lui nu-i ajunge otrava propriilor lui vicii. Gândiţi-vă: Osândirea pune capăt vieţii duhovniceşti. Ce lucru tulbură pe cineva, despre acela vorbeşte cel mai adesea. Chiar şi când omul doreşte să ascundă cele ce are în inima sa, gura, fără de voie, câteodată îl vădeşte. Limba e organul prin care, de obicei, se manifestă sentimentele inimii.

Treptele osândirii aproapelui acestea ar fi: să vorbeşti de rău, să osândeşti şi să dispreţuieşti.

Poate să-i treacă prin cap orbului să-şi bată joc de ceilalţi orbi ? El se nelinişteşte de propria lui stare. Cine osândeşte pe alţii este trufaş, nu e smerit. Cine osândeşte pe cineva nu îl laudă, ci îl mustră. Şi, pe cât de multe cuvinte rele spune la adresa lui, pe atât se simte mai mulţumit. Noi osândim pe alţii în mod obişnuit din auzite, fără să fi văzut şi probat păcatul lor, deci clevetim. Cu clevetirea ne asemănăm diavolului. Dragostea toate le iartă. Nimeni nu poate să-i slujească drept motiv de a vorbi de rău pe alţii. Ca să poţi osândi, trebuie să-ţi lipsească dragostea din inimă.

Sfântul Ioan Scărarul ne spune că : "cei ce zavistuiesc râd cu mulţumire de învăţătura, faptele şi meritele aproapelui" . Iar Sfântul Ioan Gură de Aur ne arată : "precum muştele se aşează pe rănile străine, aşa şi cei ce osândesc apasă pe păcatele străine" . Avva Dorotei arată : Ce altă lucrare are diavolul decât să ne îndemne la răutate ? Câtă viclenie ! Cel rău ne împinge să greşim împotriva unei porunci a lui Dumnezeu şi, dacă totuşi nu o călcăm pe aceasta, măcar să osândim pe cei ce greşesc, astfel încât, dacă nu reuşeşte să ne prindă în cursa păcatului, să ne prindă în cursa care pare că este împotriva păcatului.

Osândirea este unul dintre păcatele cele mai potrivnice lui Dumnezeu, pentru că e răpirea drepturilor Lui. Sfântul Atanasie Sinaitul ne arată: "cine osândeşte înaintea Judecăţii de Apoi a lui Hristos, acesta este Antihrist, pentru că îşi însuşeşte dreptul lui Hristos" . Iar Sfântul Tihon de Zadonsk ne îndeamnă pe toţi să fim buni: "fără harul lui Dumnezeu nu putem să săvârşim nimic în afară de răutate" . Sfântul Ioan Scărarul ne îndrumă: "osândirea este o boală subţire, dar o lipitoare grasă, ascunsă şi tăinuită, care suge şi seacă sângele iubirii … Ea este făţărnicia iubirii, pricinuitarea întinăciunii şi a poverii inimii" . Pentru că omul nu stă într-un singur loc, dacă nu reuşeşte în bine, el înainteaza în rău. Prin osândire, nimeni nu a îndreptat vreodată pe cineva. Dimpotrivă, cu ea mulţi s-au rănit crud şi s-au înrăit. Să luăm exemplu de la Cuviosul Isaia, ce a văzut pe un frate păcătuind :
Dacă Dumnezeu, Care l-a creat, vede aceasta şi-l rabdă, cine sunt eu ca să-l osândesc ?" Păcătoşii care trec cu vederea greşelile lor, nu pot să sufere greşelile celorlalţi. Iar drepţii, ce se grăbesc să izgonească fiecare păcat ivit în propriul lor suflet, cu îndelunga răbdare suferă greşelile aproapelui.