Familie vs celibat

[Gavrilia]

Am 24 de ani. Sunt absolventa de facultate, acum masteranda.
Problemele cu sanatatea m-au adus in punctul in care simt nevoia sa va cer parerea, a dvs, a unor oameni care nu ma cunosc (tocmai pentru a evita subiectivismul familiei sau al prietenilor). Aceste probleme au intervenit in adolescenta. Asa se face ca acum sunt fericita "posesoare" a trei operatii pe coloana vertebrala (pentru a corecta o scolioza juvenila, o deformatie in forma de S a coloanei). Am avut si am in continuare dureri cumplite, trebuie sa respect niste indicatii foarte clare de la medic (sa nu stau in frig, sa nu car greutati mai mari de 2 kg etc). Ma intreb adesea cum va evolua viata mea, insa ma las total in mana Lui Dumnezeu.
Lucrul pe care mi l-am dorit cel mai mult, intotdeauna, a fost sa ajung imi intemeiez o familie, chiar cu eforturile supraomenesti pe care ar trebui sa le fac pentru a avea grija de o gospodarie, de un sot si de un copil.

Scopul acestei marturisiri nu este acela de a ma plange sau de a va strani mila. Mi-am acceptat crucea si Il binecuvintez pe Dumnezeu pentru ea, merg mai departe, insa desi Dumnezeu m-a indrumat pe calea implinirii profesionale si sociale, din punct de vedere sufletesc ma simt neimplinita.

Din cauza faptului ca am ramas cu o usoara deformatie a coloanei (deoarece curburile nu au putut fi reduse total), a ramas o denivelare a spatelui, care nu se observa insa, pentru ca m-am obisnuit sa aleg bluze ceva mai lejere. Cu toate acestea, ma simt ingrozitor de fiecare data cand un baiat incearca sa se apropie de mine. Am avut pana acum cativa prieteni, insa doar ultimul dintre acestia a stiut adevarul despre sanatatea mea. A fost si cel care m-a iubit asa cum sunt, insa pe care, din pacate, eu nu am reusit sa il iubesc, desi m-am straduit (!) si mi-am tot repetat ca ar trebui sa fac asta, macar pentru simplul fapt ca ma accepta.
Acum trec printr-o perioada extrem de trista. Am sentimentul ca insel permanent increderea fiecarui baiat care imi cere vreo intalnire, pentru ca el ma vede asa cum "par", nu asa cum sunt. Nu mi-ar putea descoperi problema cu spatele, decat daca eu i-as spune despre asta. Si intr-adevar numai la asta ma gandesc, inca de la prima intalnire: Cand este bine sa ii spun, la a cata intalnire? Oare cum va reactiona? etc.

Este o tortura permanenta. Uneori, capitulez si imi spun ca sunt doar o persoana cu certificat de handicap accentuat, care ar trebui sa isi vada de serviciu, in asa fel incat sa isi castige existenta si sa accepte ca nu va avea viata de familie.

Imi doresc langa mine un barbat in sensul adevarat si nobil al cuvantului, care sa imi devina sot prin Sf Taina a Cununiei si nu vreau sa fac compromisuri numai din cauza problemelor mele de sanatate.

Dar ma gandesc ca risc sa ajung sa mi se spuna intr-o zi "mi-am facut mila si te-am luat de nevasta". Cum ar putea un barbat sa ma accepte, inclusiv in momentele de intimitate, cand eu as tresari la fiecare atingere a spatelui? (nu mi-am inceput viata sexuala si daca o voi face vreodata, va fi dupa casatorie, o alegere pe care mi-o asum si pe care ma rog la Maica Domnului sa ma ajute sa o pastrez).

Daca ati avut rabdarea sa cititi pana la capat, vor rog aveti si bunavointa de a-mi oferi o parere: este bine sa sper in continuare sau ar fi mai potrivit sa renunt la asta si pur si simplu sa imi dedic viata Lui Dumnezeu si oamenilor din jurul meu?

Dvs, domnilor, ati putea lua de sotie o fata cu probleme de sanatate cum am eu?

Si acum, ceva mai copilaresc: la a cata intalnire credeti ca ar fi potrivit sa imi "instiintez" partenerul de discutii despre problema mea? :)

Doamne ajuta!