Violenta in familie?

[patinina34]

De ce ar fi cineva violent?

Motivele pentru care cineva alege să fie violent în familie ţin de mai mulţi factori uneori neconştientizaţi în totalitate. Cercetătorii sunt de părere că etiologia violenţei domestice este foarte complexă, însă cel mai probabil aceasta include factori de natură biologică, intrapsihică, socială şi de educaţie.
Astfel, pentru unii, comportamentul violent este un semn al autorităţii prin care se dovedeşte partenerului cine conduce în casă. Alţii aruncă vina fie pe victimă – „eu nu vreau, ea mă obligă” – fie pe alţi factori externi: stresul, alcoolul, problemele de la serviciu. Motivaţia acestora din urmă: violenţa domestică este o cale de refulare a simţămintelor. „Cui nu-i place să plece”, mai spun soţii, folosindu-se de celebra fabulă cu ariciul găzduit de şarpe. Potrivit acestora, în realitate, bătaia e o formă de comunicare şi de exprimare a dragostei, iar femeia nu ar trebui să se plângă prea tare de câteva „mângâieri mai bărbăteşti”. Oricât de bizare ar părea astfel de afirmaţii, avocaţi celebri ai unor vedete locale sau internaţionale le transformă în scuze serioase pentru autojustificarea comportamentului violent în familie.

Cele trei faze ale violenţei

Chiar dacă sunt periodic victime ale violenţei soţilor, cele mai multe femei aleg să rămână cu un astfel de partener. Motivele ţin atât de psihologia agresorului, cât şi de temerile victimei.
Ciclul violenţei formulat de Lenore Walker poate fi o explicaţie a acestui fapt. Conform acestuia, prima fază este aceea a bătăilor minore şi a furiei. În această fază, victima speră că lucrurile se vor schimba. Dimpotrivă, spune Walker, problemele evoluează şi bătăile se înteţesc, în ciuda încercărilor disperate de a inhiba orice factor ce ar putea declanşa conflictul. În vreme ce agresorul devine tot mai opresiv, victima devine tot mai închisă în sine, incapabilă să se protejeze împotriva durerii şi suferinţei.
Faza a doua este faza exploziei violente. Agresorul loveşte, jigneşte şi ţipă până când simte că deţine în mod deplin controlul şi puterea. În această fază, victima are un colaps emoţional de până la 48 de ore, dar tot acum se poate ajunge chiar şi la crimă.
Faza a treia este numită uneori „luna de miere”. Un timp neobişnuit de calm, în care soţul promite că nu se va mai întâmpla. În acelaşi timp, agresorul convinge victima că ea a „cerut-o” făcând-o să se simtă vinovată pentru ceea ce s-a întâmplat. Violentul se cuminţeşte, devine sincer şi iubitor, iar victima începe să creadă că aşa sunt ei în realitate. Apar toate avantajele unei căsătorii fericite ceea ce o convinge pe victimă să rămână. Se estimează că această fază poate dura până la 6 luni, apoi ciclul se reia.
Cercetătorii sunt însă de părere că acest model nu este un dat universal. Chiar dacă intensitatea violenţei fizice poate fi diferită, trauma psihică a unui act violent nu poate fi măsurată. Pentru unele cupluri, perioada de calm poate fi exagerat de scurtă sau inexistentă. În plus, în cele mai multe cazuri, fără un efort conştient şi fără ajutor din afară, odată pornit acest ciclu, şansele de a fi repetat din ce în ce mai des sunt foarte mari.

Casa fără visuri…

Din cauza efectelor sale, violenţa domestică este una dintre cele mai mari ameninţări la adresa umanităţii. Familia este, fără îndoială, locul unde oamenii ar trebui să se simtă cel mai bine. Dacă acest colţ de rai devine un petic de iad, suntem infinit mai săraci, indiferent cât de mult am avea.
„Scenele de violenţă domestică la care copiii sunt martori creează traume psihice pe termen lung asupra acestora, putându-se ajunge până la afectarea definitivă a creierului”, apreciază dr. Bruce Pery, unul dintre cercetătorii de top în domeniul traumelor neurologice. Acesta spune că, uneori, certurile părinţilor care sunt ascultate de copii din alte camere influenţează cel mai mult copiii, traumele fiind amplificate de imaginaţie.
Este curios că, deşi se face paradă de creştinism în multe aspecte ale vieţii, viaţa de familie e trăită la întâmplare. Recurgerea la argumente de genul „Biblia spune că bărbatul e capul nevestei”, ignorându-le pe cele care vorbesc despre supunerea reciprocă şi despre dragostea cu care soţii trebuie să împodobească viaţa soţiilor , demonstrează încă o dată nevoia de a ne întoarce la creştinismul Bibliei.
Soluţiile nu sunt nici pe departe simple sau rapide. Fiind vorba de sfaturi, prudenţa nu este niciodată de prisos. Cu toate acestea, a tăcea înseamnă a ignora, a stinge visurile multor copii sau soţii, adică a participa tăcut la acest masacru infinit.
Campaniile împotriva violenţei domestice pun accentul întâi pe educaţie. Copiii trebuie învăţaţi încă din familie respectul şi dragostea. „L-ai învăţat pe copilul tău ce să nu lovească?”, este un slogan ce sugerează importanţa educaţiei în combaterea violenţei dintre soţi.
Cât priveşte agresorul, teoretic, acesta ar trebui să renunţe la comportamentul violent imediat. Însă practic, lupta nu este totdeauna uşoară; unii agresori mărturisindu-se chiar dependenţi de un astfel de comportament. Tocmai de aceea sfaturile unui consilier sau ale unui prieten se dovedesc a fi vitale. Tăcerea nu face decât să amplifice problema. Hotărârea de a rămâne sau nu într-o astfel de familie nu e un medicament care se eliberează fără reţetă. În plus, negarea problemelor nu înseamnă rezolvarea lor. Din ce în ce mai multe organizaţii neguvernamentale sau de stat pun la dispoziţie linii telefonice directe sau centre de consiliere la care victimele abuzate pot apela . Dacă ai încercat deja o mulţime de reţete, nu uita că Dumnezeu ne-a creat fericiţi. În plus, El vrea să rămânem aşa... fericiţi. Ne-a dat familia ca pe un crâmpei de rai pe pământ şi încă are reţeta pentru asta. Încearc-o!



Capitolul cu miturile
Adolescenţii şi violenţa domestică
Comportament agresiv faţă de sexul opus se manifestă încă de la vârsta adolescenţei, se arată într-un studiu publicat de.... . Astfel, 13% dintre fetele de această vârstă au recunoscut că au fost lovite sau înjurate de prietenii lor. Una din trei fete a recunoscut că are cel puţin o prietenă care a fost lovită, pălmuită sau agresată fizic de prietenul ei. Aproape una din cinci adolescente care au avut o relaţie a mărturisit că prietenul s-a purtat violent cu ea. (cf Priscila, spring 2007)