Iubirea gresit inteleasa

[carmina]

Cine-si imagineaza ca nu are de invatat nimic de pe acest forum, se inseala. Nu s-au stins inca discutiile zilelor trecute - pareri pro si contra judecarii aproapelui, revolta si cuvinte grele, uneori.

Se stie ca Dumnezeu lucreaza prin oameni si ca nimic din viata noastra nu este intamplator.
Uneori critica fratelui meu urmareste un scop constructiv:acela de a-mi arata mie insami o alta parte a mea, de care fie ca nu sunt constienta, fie ca nu-mi dau seama, aceasta fiind deseori intr-un con de umbra.

Ei, so what? Ce legatura are cu iubirea gresit inteleasa?

De fapt, este o alta forma de iubire, pe care cei mai multi dintre noi o practica in mod inconstient, ca pe un impuls, dintr-o nevoie fireasca pe care nu si-o pot explica nici ei insisi. Daca cei vizati accepta aceasta mica umilinta, s-ar parea ca vor fi scutiti ulterior de o alta forma de smerire involuntara, dar care pe langa un public ceva mai numeros, uneori poate avea si consecinte neplacute, uneori si boli grave.

Insa a vorbi liber despre smerenie si a fi smerit nu sta la indemana oricui.
Este nevoie de multe lectii de viata pe care trebuie sa ni le insusim sa putem trece mai apoi la treapta urmatoare, sa fim din ce in ce mai aproape de iubirea pe care nu o cunoastem decat din lecturate. Dar pana la iubire, mai avem mult de mers. Inainte de toate trebuie sa-L cunoastem pe Dumnezeu prin experiente concrete de viata, cum spune parintele Staniloae:

Pe Dumnezeu il cunoaste fiecare credincios in actiunea Lui providentiala prin care este condus in imprejurarile particulare ale vietii sale, uneori harazindu-i bunuri, alteori fiind privat in mod pedagogic de ele. Acest din urma mod ce conducere il numeste Sfantul Maxim conducere prin judecata. Fiecare cunoaste pe Dumnezeu prin apelul ce-l face Acesta la el, punandu-l, in diferite imprejurari, in contact cu diferiti oameni care-i solicita implinirea unor datorii, care-i pun rabdarea la grele incercari. Fiecare il cunoaste in mustrarile constiintei pentru relele savarsite; in sfarsit, il cunoaste in necazurile, in insuccesele mai trecatoare sau mai indelungate, in bolile proprii sau ale celor apropiati, ca urmari ale unor rele savarsite sau ca mijloace de desavarsire morala, de intarire spirituala, dar si in ajutorul ce-l primeste de la El in biruirea lor si a altor piedici si greutati ce-i stau in cale. E o cunoastere care ajuta la conducerea fiecarui om pe un drum propriu de desavarsire.

E o cunoastere palpitanta, apasatoare, dureroasa, bucuroasa, care trezeste in fiinta noastra responsabilitatea si incalzeste rugaciunea si care o face sa se stranga mai mult langa Dumnezeu.

In ea, fiinta noastra traieste practic bunatatea, puterea, dreptatea, intelepciunea lui Dumnezeu, grija Lui atenta fata de noi, planul special al lui Dumnezeu cu ea. In acest raport persoana umana traieste un raport de intimitate particulara cu Dumnezeu ca Persoana suprema, in aceasta cunoastere eu nu mai vad pe Dumnezeu numai ca pe Creatorul si Proniatorul a toate, sau ca Misterul care Se face vadit tuturor, umplandu-i pe toti de aceleasi bucurii mai mult sau mai putin la fel; ci il cunosc in grija Lui speciala fata de mine, in raportul Lui intim cu mine, in istoria relatiilor Lui cu mine, in planul Lui in care ma conduce in mod special pe mine spre tinta comuna, prin durerile, revendicarile si directiile particulare pe care mi le adreseaza mie in viata. Desigur, acest raport intim al lui Dumnezeu cu mine nu ma scoate din solidaritatea cu altii, din obligatiile fata de altii, fata de familie, de natie, de locul meu, de timpul meu, de lumea din timpul meu. Dar mi Se face cunoscut in apelurile ce mi le face in mod special mie, pentru a ma stimula la implinirea datoriilor mele, sau in remuscarile mele deosebite pentru neimplinirea indatoririlor mele speciale.

http://www.crestinortodox.ro/dogmati...tii-68951.html

De fapt, aceasta este forma cea mai desavarsita de iubire.