umilitinta versus demnitate

[LapetiteMoc]

Smerenia nu este acelasi lucru cu umilinta (care si ea are mai multe sensuri, date de context).

Smerenia in sens crestinesc o vad ca pe o lauda adusa atotputerniciei lui Dumnezeu si adoptatrea unei atitudini de viata conform acestei puteri absolute. Nimic nu putem implini fara Hristos, pentru ca noua nu ne sta nimic in putere. Ce faptuim nu realizam niciodata cu puterile noastre , ci cu puterile ingaduite noua de Domnul. Lui ne rugam sa ne dea putere in toate cate le dorim. Si Domnul ne da exact cat ne este necesar si de folos. Deci LUI sa-I aducem lauda si multumire pentru toate.

A sta cu capul plecat in fata semenilor este o autoumilinta. Suntem egali in fata lui Dumnezeu si nu avem de ce ne pleca unii in fata altora. Ceea ce ne datoram unii fata de altii este respectul, nu umilirea (care nu este deloc smerenie).

A ne cere iertare fata de cei carora le-am gresit este iar o virtute. Insa depinde foarte mult si cum ne cerem iertare. Daca situatia este reala, venita spontan, un simplu "iarta-ma" e binevenit si treburile se indreapta de la sine (cu ajutorul Domnului).

Dar sunt si persoane care creeaza intentionat situatii pentru ca apoi sa se mandreasca cu "iarta-ma" spus cu capul plecat, apasat si repetat, ca sa se faca auzit, de parca ar conta undeva, contabil, de cate ori ai rostit "iarta-ma" in viata. Sau pentru orice nimic, repeta intruna "iarta-ma" de ti se face lehamite sa mai stai in preajma lui. De parca ar cersi ceva si nu stii ce. Asta se numeste piatra de poticnire, e mai periculos decat un pacat savarsit fara voie. Cei din jur observa, nimeni nu e orb si nici nesimtit sa nu sesizeze diferenta intre o situatie reala si un scenariu creat artificial.

Smerenia fata de Domnul este o virtute, insa smerenia autoimpusa ca umilinta de dragul umilintei fata de semeni este masochism. Sa avem grija de noi sa fim naturali, sa nu vrem sa aratam lumii cu forta calitatile noastre pentru ca lumea nu e nici proasta, nici oarba si ne vede deslusit cum suntem.