Ma simt singur...

[MariS_]

În prealabil postat de ioan cezar

Propun, cu voia voastra, o abordare mai moderata (am impresia ca ne zbatem cu totii, si eu si cei aflati aici in disputa, intre pozitii extreme):
Sa distingem violenta ca patima (ca tendinta bine inradacinata, ca obicei sau obisnuinta) de un act singular sau rarisim de violenta. Dupa analogia: daca un om fura odata ceva, il putem considera hot? Daca cineva minte la un moment dat ii punem eticheta de mincinos? Este semnificativa, este caracteristica pentru persoana in cauza (care a mintit sau a furat ocazional, in mod exceptional) insusirea de a fura sau minti? Cu totul altfel e omul care fura de obicei, care minte de obicei etc. Pe acesta, da, il putem considera mincinos, hot, iar in cazul nostru, violent.
Eu cred ca omul care crede in Hristos se straduieste sa fure sau sa minta cat mai rar, daca se poate - deloc. Iar asta arata ca nu e nici mincinos nici hot. Or, cred ca Domnul asta a vrut: sa lucram neincetat pentru a ne tine departe de nenororcirea de a deveni hoti, mincinosi, violenti.
Ca urmare, un act de violenta (ca raspuns la o agresiune indreptata spre semeni sau spre propria persoana) este acceptabil, fie si prin pogoramint (daca nu cu binecuvantare). Nu este acceptabil insa un om care practica in mod curent violenta, hotia, minciuna.
Un suflet violent e altceva decat acela care a fost silit, cu tot regretul sau sincer, sa se apere punind mana pe arma. Pe cel din urma nu il caracteriza violenta, a fost doar o exceptie, necesara in situatia de viata respectiva.
Traditie uita, cred eu, ca in piscul din varful muntelui ajungem pe drumul presarat cu hartoape. El e fascinat de zapada stralucitoare de pe pisc dar nu vede pamantul sau trotuarul de ciment pe care sta chiar acum. Faptul ca reaminteste idealul, tinta, destinatia e insa foarte bun lucru. In definitiv, Traditie nu face altceva decat ceea ce face Scriptura: aduce inaintea noastra cuvintele Domnului.
Cred ca traim sub dubla fascinatie sau mai bine zis sub dubla ispitire: a violentei si a nonviolentei. Mie imi pare ca viata le presupune pe amandoua, desi noi tindem spre nonviolenta, fireste.
Personal sunt impotriva violentei. Ocazional sunt silit sa fiu violent, si imi pare rau pentru asta, sangerez inlauntrul meu. Uneori sunt violent doar din mandrie si prostie, fara a fi silit, fara necesitate. Atunci chiar e rau de tot, sunt doar un porc.
Dar suntem totusi oameni, daca am lasa toate grijile si am vietui ingereste, probabil nu am mai scrie si citi acum aici...

Subscriu la cele spuse foarte bine de domnul Cezar. Incerc o mica adaugire.
Exista situatii in viata cand:
- 1. trebuie sa-ti aperi familia,
- 2. trebuie sa-ti aperi neamul,
- 3. trebuie sa-ti aperi credinta.
In ultimul caz, intr-adevar, nu se concepe si violenta. Nu poti sa-ti aperi credinta prin violenta. Dar in primele doua cazuri se admnite violenta ca tolerata, daca altfel nu se poate, daca esti in legitima aparare a ta, a familiei, a aproapelui sau a neamului (razboi de aparare contra cotropitorului). Caci aici nu mai e vorba de aparat credinta ta, ci de salvat FIINTE NEVINOVATE. Si esti obligat sa le aperi, ba chiar sa-ti pui viata in pericol pentru ele. Deci lucrurile nu trebuiesc amestecate.
Har, smerenie si jertfa de sine.