Noaptea Sfantului Bartolomeu

[LaPetiteMoc]

Primul, a cărui superstiţie era împinsă până în pragul nebuniei, alimentată abil de mama sa,
suferea de apoplexie, era o fire autistă şi lunatecă, greu de înţeles de către contemporanii săi. Râsul său demonic şi crizele de nebunie speculate de Catherine, îl făceau să scadă în ochii supuşilor. Cel de-al doilea, cunoscut şi ca ducele d`Anjou, era o fire afemeiată, prea puţin preocupat de politică. O vreme a fost şi rege al Poloniei, dar dragostea l-a lovit brusc,
părăsindu-şi tronul pentru a cădea la picioarele femeii iubite, Jeanne de Cléves. Nu mică i-a
fost decepţia când a revenit în Franta şi nu a mai găsit-o în viaţă, odată cu moartea fratelui său Carol fiind forţat de împrejurări să ocupe tronul rămas vacant. În spatele familiei regale franceze o serie de comploturi manipulate abil atât de hughenoţi şi de catolici, ultimii fiind sprijiniţi de „serviciile secrete ale Catherinei de Medici”, vizau direct monarhia aflată într-un oarecare declin al structurilor sale feudale.
Nobilimea franceză nu era unită. 'Marea Cronică' ne relevă câteva aspecte dramatice:
membrii unei familii oarecare de mari seniori se urau între ei de moarte pentru că îmbrăţişau
fiecare în parte alte idei religioase. Este epoca în care „les grands seigneurs” încă se
considerau egalii regelui pe domeniile şi fiefurile lor, dobândite de la străbuni.

Acestei situatii, regina-mamă, Catherine de Medici, avea să-i pună capăt într-un mod straniu: un măcel pregătit minuţios şi în mare taină, care a culminat cu Noaptea Sfântului Bartolomeu. Pacea sau mai bine spus armistiţiul de compromis dintre hughenoţi şi catolici, încheiat în localitatea Cháteau Cambesis în 1561, părea să aducă o linişte aparentă în ţară. Într-o monarhie de tip universal, în care, după plastica expresie a înaintaşului său, Carol Quintul, „soarele nu apune niciodată” (referindu-se la teritoriile de peste mări deţinute de habsburgi, în calitate de regi ai Spaniei), Filip al II-lea, un catolic înflăcărat, urmărea să combată definitiv erezia protestantă în Ţările de Jos, care, începând cu 1581, vor deveni prima republică de tip modern în Europa. În acest scop l-a trimis în zonă pe emisarul său, ducele de Alba, un om fără milă, mult preţuit într-ascuns de Catherine. Era timpul să pună în practică planurile sale diabolice. Deşi divizat din punct de vedere religios, regatul Franţei se prezenta ca o mare putere europeană, mai ales după ce-şi revenise din şocul Războiului celor 100 de ani, astfel că, teoretic, teritoriul francez nu era ameninţat de primejdiile unor invazii din exterior.