Rugaciunea lui Iisus

În prealabil postat de Profetul_getodac

1. Repetitia in sine a cuvintelor: Doamne Isuse, etc., fara pregatirea indelungata pentru stabilizarea unei anumite stari interioare, nu este decat o simpla repetitie, de multe ori ducand la epuizare psihica si, evident, la abandonarea prematura a lucrarii.
Unul dintre ingredientele esentiale este "smerenia", cultivarea neincetata a acestei superbe stari stufletesti. Fara ea (smerenia), rugaciunea nu este decat o simpla "jappa" orientala.


3. Iubirea/Credinta/devotiunea fata de Isus. "Dorinta" curata de a ne apropia de creator.
Acesta, ar trebui sa fie, de fapt, elementul numarul 1. Acesta este de fapt "combustibilul" care alimenteaza "vehiculul" care ne conduce spre Creator. Fara abandonarea voluntara, a propriei noastre persoane in mainile lui Dumnezeu, mintea nu poate gasi "drumul" spre inima. Vom continua sa ne miscam, fara sens, la suprafata, superficiala, a mintii (demonii sunt mari mesteri in sugerarea lucrurilor non-eterne).


RUGACIUNEA LUI ISUS ESTE O ARMA REDUTABILA. DEMONII SE VOR TEME SI,EVENTUAL, VOR INCEPE SA-SI FACA SIMTITA PREZENTA (ganduri necurate, patimi de mult ingropate, etc.)

Frumoasa expunere, prietene getodac!:) As dori sa adaug cateva neinsemnate opinii, din ce am sesizat eu insumi:
Referitor la punctul 1: de acord, desigur, totusi am observat ca uneori incep rugaciunea mecanic, nu am starea buna, propice sau pur si simplu sunt foarte mahnit de un pacat si simt o anumita forma de lehamite (periculoasa foarte, lehamite de mine insumi)... dar insasi rugaciunea ma duce unde cred ca e locul cuvenit. Apar de pilda lacrimile, mangaierea, linistea sau constientizarea mai clara a ceva din mecanismul greselii mele etc.
Referitor la insemnarea 3: cu totul minunat gandul tau, multumesc!
Cat priveste ultima insemnare... Din pacate replica resimtita dupa o anumita practica nu a fost pentru mine deloc usoara. Am trait momente foarte grele, de mare ispita si chiar am cazut zdravan uneori. Aici cred ca se vede cat e de necesara ascultarea stricta de duhovnic, de un indrumator incercat. Poate din acest motiv noi, cei din lume, nu ne aventuram prea departe in practicarea rugaciunii... Pe undeva, stiu si eu, poate ca pur si simplu e mai bine ca noi cei care vietuim in lume sa lucram mai putin (adica sa nu ne lasam furati de "lacomie" duhovniceasca, in orice caz sa lucram cu moderatie, cu mare prevedere).
Atacurile vin cand ti-e lumea mai draga si uneori din partea celor mai apropiati oameni si asta e foarte dureros si poate strica echilibrul castigat. Unde e zona mai delicata, mai fragila, acolo vine atacul. Dar daca e paza si atentie permanenta la mandrie si alte neajunsuri personale, cred ca putem trece peste momentele grele. Atasamentele patimase sunt terenul unde lucraza bine atacatorul. Pe de alta parte, tocmai aceste replici dureroase ne atrag atentia unde avem de fapt atasamente lumesti si aflam unde anume sa ne dezlipim pentru a ne apropia mai serios de Hristos (sau pentru a ne deschide la Domnul Hristos).
Milostenia, iarasi, cred ca e de mare ajutor, o insotitoare de nelipsit pentru succcesul lucrarii rugaciunii.
In fond, rugaciunea singura fara o intreaga viata crestina, imi pare un nonsens sau o forma de existenta devastatoare pentru suflet. Pe toate sa ne straduim sa le tinem si atunci rugaciunea va merge si ea bine.
Cu acestea, fie ca Domnul nostru Multpreamilostiv sa ne miluiasca iar Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu sa ne acopere cu Sfantul Sau Acoperamant. AMIN+