Despre bioterapie

[ALEXANDRU ANASTASIU]

C. SFÂNTUL MITROPOLIT SAVA BRANCOVICI AL TRANSILVANIEI.
A îndeplinit slujba de preot-protopop timp de mai mulţi ani, pînă în 1656, cînd soborul de preoţi şi mireni ortodocşi, întrunit la Alba Iulia, 1-a ales în scaunul de mitropolit al Ardealului. A trecut din nou în Ţara Românească, unde, după ce a fost călugărit sub numele de Sfântul Sava, a fost hirotonit arhiereu în catedrala mitropolitană din Tirgovişte, a treia zi după înălţarea Sfintei Cruci din anul 1656, de către mitropolitul Ştefan, vlădica Longhin Brancovici, episcopii ţării şi unii arhierei străini aflaţi în capitala Ţării Româneşti. încărcat cu daruri, primite de la domnitorul Constantin Şerban Basarab şi de la mitropolitul Ştefan, s-a reîntors apoi la turma sa din Transilvania, fiind primit cu mare cinste în reşedinţa sa de la Alba Iulia.
La 28 decembrie 1656, a primit diploma de recunoaştere din partea principelui Gheorghe Râkoczy II (1648—1660), prin care i se acorda o jurisdicţie foarte întinsă, aşa cum n-a avut nici unul din înaintaşii lui : Transilvania propriu-zisă, Severinul, Zarandul, Bihorul şi Maramureşul, cu excepţia Ţării Făgăraşului şi a cîtorva biserici. Nu era pus sub atîrnarea superintendentului calvin şi nici nu i s-au impus cele 15 puncte calvine, aşa cum se întîmplase cu Simion Ştefan, în 1643. Acest lucru s-ar putea explica atît prin personalitatea sa — făcînd parte dintr-o familie de vlădici şi de luptători împotriva turcilor —, cît şi prin legăturile politice pe care Gh. Râkoczy II le încheiase înainte cu un an cu domnii români Constantin Şerban al Ţarii Româneşti şi Gheorghe Ştefan al Moldovei.
Păstoria lui Sfântul Sava, deşi îndelungată, a fost mult tulburată de acţiunea prozelitistă calvină care se ducea printre românii ortodocşi, patronată de înşişi principii Transilvaniei, dar şi de războaiele şi schimbările politice petrecute atunci.
în ce priveşte politica religioasă, notăm c'î după moartea lui Gheorghe Râkoczy I (1648), văduva sa, Susana Lorântffy, a făcut noi încercări pentru atragerea românilor (mai ales a celor din Făgăraş) la calvinism. în acest scop, la 2 aprilie 1657, a numit nişte «vizitatori» (un fel de inspectori calvini), care să inspecteze de două ori pe an toate parohiile româneşti din Ţara Făgăraşului, să se intereseze de pregătirea preoţilor şi de felul cum îşi desfăşoară activitatea. Chel-tuielile lor de deplasare şi întreţinere Ie suportau preoţii şi credincioşii români (în 1658, de pildă, au fost cercetaţi preoţii şi grămăticii din 39 de sate). A doua zi, 3 aprilie 1657, principesa Susana Lorântfiy a semnat un nou decret, prin care se înfiinţa o şcoală calvină românească în Făgăraş, alături de biserica şi şcoala reformată maghiară. Decretul respectiv era însoţit de o serie de dispoziţii privitoare la organizarea şcolii, elevi, inspectori, învăţători, mijloacele de întreţinere etc.
Din lectura acestor dispoziţii, "rezultă limpede că prin înfiinţarea şcolii nu se urmărea altceva decît «calvinizarea» viitorilor preoţi şi învăţători din Ţara Făgăraşului şi — prin ei — a maselor largi de credincioşi. De pildă, se prevedea ca învăţătorul şcolii să fie absolvent al unei şcoli reformate maghiare, fiind îndatorat să înveţe pe elevi Catehismul calvinesc şi cîntările calvine folosite de comunităţile ro-mâno-calvine din Lugoj şi Caransebeş, să traducă rugăciunile calvine în româneşte etc. Se dispunea apoi ca toţi «grămăticii» români din Ţara Făgăraşului să frecventeze cursurile acelei şcoli, urmînd ca după absolvire sa funcţioneze ca învăţători şi preoţi în Ţara Făgăraşului. Absolvenţii buni învăţau — în continuare — şi la şcoala latinească, i Elevii săraci erau întreţinuţi clin contribuţiile preoţilor (cîte 25 de/ bani şi o găină) şi ale satelor (cîte 25 de bani) din Ţara Făgăraşului.;
[…]
Dar nu peste mult timp, vlădica Sfântul Sava a ajuns la neînţelegeri cu principele şi cu ceilalţi cîrmuitori calvini ai Transilvaniei. Astfel, în 1667, principele a încredinţat pe cei patru «epitropi» ai averii mitropoliei să ceară socoteală mitropolitului de toate veniturile încasate de la începutul păstoririi sale şi să ia măsuri pentru deschiderea unei şcoli şi pentru reînfiinţarea tipografiei. Cerea de asemenea să fie ascultaţi preoţii români care ar fi suferit vreo nedreptate din partea mitropolitului.
[…]
Noi asupriri. După reîntoarcerea din Rusia, pentru mitropolitul Sfântul Sava a început o perioadă de asupriri din partea lui Mihail Apaffi şi a celorlalţi cîrmuitori calvini, care şi-au dat seama că prin această călătorie i-a sporit încrederea în Ortodoxie şi hotărîrea de a rămîne statornic în credinţa strămoşească şi în toate rînduielile ei. Se adaugă la aceasta şi teama lui Apaffi — om de încredere al turcilor — că Sfântul Sava urmărise în călătoria sa şi interese de natură politică. De aceea, la 20 februarie 1669, îndemnat de superintendentul calvin Kovăsznay Peter, Apaffi a dat un decret, prin care i s-au impus lui Sfântul Sava noi restricţii, în esenţă identice cu cele impuse lui Simion Ştefan, în 1643.
Cea mai grea îndatorire era aceea a subordonării mitropolitului faţă de superintendentul calvin «atît în hirotonirea preoţilor şi a protopopilor, precum şi în destituirea celor nevrednici sau reprimirea celor ce făgăduiesc îndreptarea vieţii... în convocarea şi conducerea sinodului generai românesc» etc, De asemenea, i se cerea să înfiinţeze şcoli româneşti, să reînfiinţeze tipografia, în care să publice cărţi noi, să se săvîrşească slujbele numai în româneşte. Cu toate că aceste măsuri păreau favorabile Bisericii Ortodoxe, totuşi, prin ele nu se urmărea decît calvinizarea ei treptată. Dîndu-şi seama că prin reînfi-inţarea tipografiei nu se urmărea altceva decît tipărirea de cărţi calvine, vlădica Sfântul Sava a ţinut-o ascunsă ani de zile.
La 14 iunie 1674, Mihail Apaffi dispunea ca mitropolitul ortodox, protopopii, preoţii şi toate bisericile româneşti să fie puse sub ascul-tarea noului superintendent calvin Tiszabeczi Gâspâr. Acesta urma «să aibă de grijă de toate bisericile româneşti şi să le cîrmuiască după conştiinţa sufletului său». Mitropolitul era îndatorat să-i dea ascultare în toate. Era limpede că principele urmărea însăşi desfiinţarea Bisericii româneşti. Dar, cu abilitatea sa cunoscută, mitropolitul Sfântul Sava a ştiut să treacă şi peste aceste noi umilinţe pe care i le pregătea Apaffi.
[…]
Din dispoziţia lui Apaffi, la 2 iunie 1680 s-a constituit un «scaun de judecată» la Alba Iulia. Preşedinte era Alvinczi Pal din Vurpăr, protonotarul principelui, prefectul bunurilor fiscale din Transilvania, iar printre membri se numărau: protopopul calvin Veresmarty Jânos din Benic, protopopul român Ioan Zoba din Vinţu de Jos, notarul soborului mare, un cunoscut filocalvin şi duşman al mitropolitului, «împreună cu alţi bărbaţi — mireni şi din ceata bisericească — ştiutori de legi», în total 101 persoane. Primul acuzator era superinten-dentul Tofoi Mihâly, reprezentat prin Ştefan Paloş. Apărătorii mitropolitului erau : fratele său Gheorghe şi negustorul «grec» (macedoromân) Ioan Patăr (Pater Ianoş).
în aceeaşi zi s-a pronunţat sentinţa de destituire a mitropolitului —- redactată în ungureşte — în care era învinuit că a dus o viaţă imorală şi că a neglijat mînăstirea din Alba Iulia şi tipografia. Pe baza acestor învinuiri nedrepte, Sfântul Sava Brancovici a fost înlăturat «din dre-gătoria episcopească şi din cea preoţească, pe temeiul canoanelor 80 şi 81 ale bisericii calvine din Ardeal şi canonul 75 al legii româneşti», urmând să i se intenteze şi un proces civil, pe baza prevederilor din Approbatae Constitutiones (partea I, titlul I, art. 3). Iată, dar, că mitropolitul ortodox era judecat după «canoanele» calvine ! Scriind despre osîndirea lui Sfântul Sava, cronicarul maghiar Cserei Mihâly (1668—1756) relatează că Ioan Zoba a fost «mituit cu daruri» de principe, ca să-I învinuiască pe Sfântul Sava de imoralitate. Acelaşi cronicar spune că «au prădat întreagă averea» mitropolitului şi că l-au silit să plătească 3000 de taleri, pentru procurarea cărora a trimis pe fratele său Gheorghe în Ţara Românească.
Chiar în ziua în care s-a pronunţat sentinţa, Apaffi a adresat o scrisoare Sfatului orăşenesc din Sibiu, cerînd imediata sigilare a bunurilor avute de cei doi fraţi Brancovici în casa în care locuiau la Sibiu. La inventarierea acelor bunuri, s-au găsit trei traiste, apoi alţi 14 saci cu cărti şi o tipografie cu toate piesele ei, apoi alte numeroase cărţi româneşti, maghiare şi latine, precum şi «un ziar legat în piele», probabil jurnalul său personal, care, dacă s-ar fi păstrat, ar fi constituit un însemnat izvor de informaţii privitoare la arhipăstoria sa. Alte bunuri — mai ales cărţi — s-au aflat la reşedinţa sa din Alba Iulia. Se desprinde de aici că mitropolitul Sfântul Sava avea o frumoasă bibliotecă, ceea ce reflectă preocupările sale cărturăreşti.
După judecată, vlădica Sfântul Sava a fost închis, fapt relatat de mai mulţi contemporani. De pildă, Cserei Mihâly, pe care l-am pomenit mai sus, relatează că era scos din închisoare numai în cămaşă şi bătut cu biciul pînă cînd «se rupea cămaşa... şi carnea de pe trupul lui». Aceleaşi lucruri le relatează un cronicar sas, pastorul Andrei Gunesch din Petreşti.
La scurt timp după judecarea şi întemniţarea lui Sfântul Sava, au început să se facă felurite încercări pentru eliberarea lui. De pildă, fratele său Gheorghe, plecat în Ţara Românească, a cerut sprijinul domnitorului Şerban Cantacuzino. Acesta, prin Constantin Brîncoveanu, trimisul său la Poartă, a încheiat o înţelegere cu adversarii politici ai lui Apaffi aflaţi la Constantinopol, în care se prevedea ca, în cazul înlăturării lui, să se dea libertate credinţei ortodoxe în Transilvania, iar mitropolitul Sfântul Sava să fie reabilitat.