Despre trupurile inviate in patristica

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Părerea mea personală este că ceea ce numim "Căderea", cu alte cuvinte alungarea din paradisul terestru şi, în fond, începutul istoriei, a marcat doar un primum movens al unei Căderi continue. Împreună cu cei din şcoala Tradiţiei (sau a Philosophiei Perene), un Guenon, un Evola, un Schuon, un Mihai Vâlsan, eu cred că în toată istoria Cădearea continuă.

Ceva s-a pierdut ireversibil.

Căderea nu atinsese gradul de acum nici chiar în perioada scolastică. Pe atunci, "ştiinţa sacră", teologia, încă se mai bucura de un loc eminent.

... sfârşitul chipului actual al lumii va fi, de fapt, sfârşitul unei iluzii.

Mereu sunt lucruri care trebuie sa cada si lucruri care se ridica. Chiar si in viata fiecarui om se intampla asa. Cad muschii si pielea, se ridica uneori intelepciunea sau cainta sincera, cu vremea. Cad frunzele, cresc iarasi mugurii. Cad pruncii, pentru a invata sa mearga, sa alerge, sa lupte. Cad lacrimi, rugaciunea urca mai curata.

Ceva se pierde, altceva se castiga. Poate ca nu s-a pierdut nimic, ci a devenit mai tainic, ori poate ascuns sub mai multe straturi de beton armat. Viata, insa, strabate si prin piatra seaca.

Teologia ocupa locul sau dintodeauna. Nu, insa, pentru toti. Nu massele dau calitatea unei epoci. Nu poporul hotaraste rasaritul soarelui.

Lumea este in fel si chip. Cum este, insa, ochiul?

Nu poate fi cadere continua cata vreme Hristos a inviat si viaza in robii Sai. In Biserica infloresc vieti de sfintenie. Hristofori au fost, sunt si vor fi cat va dainui lumea, prin Voia Bunului Dumnezeu.