Despre trupurile inviate in patristica

[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de delia31

Odata pierduta acea transparenta, partea materiala a omului a devenit opaca, si-a schimbat delicatetea, transparenta si s-a invartosat.

Părerea mea personală este că ceea ce numim "Căderea", cu alte cuvinte alungarea din paradisul terestru şi, în fond, începutul istoriei, a marcat doar un primum movens al unei Căderi continue. Împreună cu cei din şcoala Tradiţiei (sau a Philosophiei Perene), un Guenon, un Evola, un Schuon, un Mihai Vâlsan, eu cred că în toată istoria Cădearea continuă. Atunci, la alungarea din Eden, moartea a intrat în lume, numai că atrocitatea ei nu atinsese nivelul de azi. Oamenii dinainte de Potop trăiau sute de ani şi aveau capabilitate să procreeze la vârste care ni se par, la scara vieţii de acum, uluitor de înaintate. Ei aveau, chiar şi după intrarea pe toboganul Căderii, acces la Dumnezeu într-o formă pe care noi nu o mai avem acum. Dumnezeu le vorbea şi ei îi vorbeau aşa cum vorbim unii cu alţii. Faţa Lui nu îi ardea încă, şi vocea Lui nu le părea tunet. Dar chiar şi după Diluviu, oamenii încă trăiau frecvent peste 100 de ani. Dumnezeu încă le vorbeşte, deja nu "faţă către faţă", dar într-o formă mai directă decât azi. Preoţii, patriarhii şi Regii îi vorbesc Lui şi Îl aud pe El altfel decât putem noi acum. Ceva s-a pierdut ireversibil. Noi nici nu mai ştim exact ce era acel curios obiect (probabil vestimentar) pe care îl purta David ca să vorbească cu Dumnezeu. Opcifierea începuse deja, paradigma se schimbase odată cu Căderea, dar nu avea gradul de acum. Nu avea gradul de acum nici în perioada apostolică: oamenii, oameni obişnuiţi, agricultori, croitori şi alţi meseriaşi, aveau ceea ce azi numim "deschidere metafizică". Discursul Sf Paul în Aeropagul Atenei este incredibil: oamenii vorbeau despre ceea ce transcende lumea vizibilelor. Problema este nu numai că noi nu mai avem un Sf Paul, problema este că nu mai avem un parlament ca atunci. Opacifierea nu avea gradul de acum nici chiar în epoca patristică. Teologi excepţionali, precum un Ioan Chrysostom, un Ioan Damaschin, un Grigore de Nazianz, un Maxim Confesorul (ca să nu-i amintesc decât pe cei din "plămânul răsăritean al Bisericii" nu erau "existenţe în gol", ci răsăriseră din şi hrăneau un sol fertil în care oamenii, îmbrăcaţi deja de mult în "haine de piele", încă mai aveau "organ metafizic". Partidele politice de atunci erau altfel decât azi: polarizarea lor era în jurul întrebării "este sau nu este legitim cultul icoanelor?" Noi, cu orice efort al imaginaţiei, nici nu ne-am putea închipui o lume în care USL-ul să susţină cu argumente opţiunea iconoclastă (să zicem), în timp ce PDL-ul să susţină opţiunea iconodulă. Sau în care Parlamentul României să dezbată asupra numărului de îngeri care ar încăpea pe un vârf de ac. Căderea nu atinsese gradul de acum nici chiar în perioada scolastică. Pe atunci, "ştiinţa sacră", teologia, încă se mai bucura de un loc eminent. Oare astăzi, după doar câteva secole de atunci, ar mai fi posibil ca Universitatea din Sorbona să susţină realismul în timp ce Universitatea din Oxford să susţină nominalismul? Dar chiar şi în zorii epocii moderne opacitatea nu atinsese cota de acum. Cine a studiat mai cu atenţie Revoluţia din Anglia din vremea lui Cromwell s-a putut convinge că partidele se polarizau, încă, pe tematică religioasă. Noi, care optăm în funcţie de burtă, adică de pâinea cu care ne hrănim, am ajuns să proiectăm politicianismul de azi asupra politicienilor din trecut şi credem că mereu a fost aşa. Am ajuns la o vreme în care matematicieni de talia lui Pascal încă se ocupau cu pasiune de teologie, opera teologică a lui Pascal fiind cel puţin egală ca valoare cu cea ştiinţifică (antinomie, de altfel, curând apărută). Acelaşi lucru se poate spune (dar pe coordonate protestante) despre Newton, un teolog protestant de uriaşă statură.
Şi când se va termina Căderea începută de Adam? Părerea mea este că se va termina odată cu sfârşitul istoriei, la Seceriş. Va continua, şi anume va continua într-un ritm tot mai rapid. Coborâşul istoriei va ajunge la cote pe care nici nu le imaginăm astăzi. Din fericire, atunci când totul va părea pierdut, totul va fi câştigat prin Advenţiu. De aceea, să nu ne temem, nici să privim cu groază apropierea intrării triumfale a lui Cristos în lume, fiindcă sfârşitul chipului actual al lumii va fi, de fapt, sfârşitul unei iluzii. Lumea va fi câştigată: vor coexista un Cer nou şi un Pământ nou.

Doamne, vino Doamne !

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Părerea mea personală este că ceea ce numim "Căderea", cu alte cuvinte alungarea din paradisul terestru şi, în fond, începutul istoriei, a marcat doar un primum movens al unei Căderi continue. Împreună cu cei din şcoala Tradiţiei (sau a Philosophiei Perene), un Guenon, un Evola, un Schuon, un Mihai Vâlsan, eu cred că în toată istoria Cădearea continuă.

Ceva s-a pierdut ireversibil.

Căderea nu atinsese gradul de acum nici chiar în perioada scolastică. Pe atunci, "ştiinţa sacră", teologia, încă se mai bucura de un loc eminent.

... sfârşitul chipului actual al lumii va fi, de fapt, sfârşitul unei iluzii.

Mereu sunt lucruri care trebuie sa cada si lucruri care se ridica. Chiar si in viata fiecarui om se intampla asa. Cad muschii si pielea, se ridica uneori intelepciunea sau cainta sincera, cu vremea. Cad frunzele, cresc iarasi mugurii. Cad pruncii, pentru a invata sa mearga, sa alerge, sa lupte. Cad lacrimi, rugaciunea urca mai curata.

Ceva se pierde, altceva se castiga. Poate ca nu s-a pierdut nimic, ci a devenit mai tainic, ori poate ascuns sub mai multe straturi de beton armat. Viata, insa, strabate si prin piatra seaca.

Teologia ocupa locul sau dintodeauna. Nu, insa, pentru toti. Nu massele dau calitatea unei epoci. Nu poporul hotaraste rasaritul soarelui.

Lumea este in fel si chip. Cum este, insa, ochiul?

Nu poate fi cadere continua cata vreme Hristos a inviat si viaza in robii Sai. In Biserica infloresc vieti de sfintenie. Hristofori au fost, sunt si vor fi cat va dainui lumea, prin Voia Bunului Dumnezeu.