Sentimentul culpabilitatii

[laurastifter]

În prealabil postat de Annyta

Laura, ai pus multe întrebări, la care să răspundem mai întâi? :-)

Referitor la "căinţa excesivă" - nu cred că există aşa ceva, sau poate formularea nu este cea mai fericită. Sunt păcate mai mici şi unele mai mari. Uneori păcatul/ fărădelegea pe care l-am făcut (am făcut-o) ne apasă chiar după ce ne-am spovedit şi am fost iertaţi. Asta nu înseamnă că nu credem în taina spovedaniei, dar e firesc să regretăm din suflet, o perioadă mai lungă, un păcat, o neascultare mai grav(ă), mai ales că suntem nevoiţi să-i suportăm şi consecinţele.
Important este să fim sub ascultarea duhovnicului şi să ne deschidem sufletul înaintea lui. Şi să avem răbdare.
Este adevărat că uneori trebuie să învăţăm să ne iertăm şi noi înşine, pentru a putea merge mai departe.

Referitor la dreapta socoteală, eu cred că se dobândeşte şi prin experienţă, în măsura în care ne străduim să ducem o viaţă creştină. Cu ajutorul lui Dumnezeu, fireşte.

Ca o concluzie, din experienţa personală, ascultarea duhovnicului este cheia/ răspunsul la cele mai multe din întrebările lansate în acest topic.

Doamne ajută!
Da, poate că sintagma "căinţă excesivă" este nepotrivită... Ar fi fost mai corectă expresia "căinţă fără nădejde"...
Mesajul dvs îmi pare foarte ziditor. Aşadar, ajutorul lui Dumnezeu, ascultarea faţă de părintele duhovnic, experienţa în viaţa duhovnicească, capacitatea de a ne ierta pe noi înşine, răbdarea sunt câteva modalităţi de a ne întări spiritual, de a înainta în drumul către mântuire, învăţând atât adevărata pocăinţă, cât şi capacitatea de a ne păstra pacea lăuntrică indiferent de situaţia în care ne aflăm.

O seară binecuvântată!