Istorii cu talc

[cristiboss56]

Faptele credinţei

De câte ori începem un an, o lună, o zi, bine este să ne întrebăm pe noi înşine: „Ce lucruri bune am făcut? Ce lucruri rele am săvârşit? Ce ajutor am dat semenului meu în suferinţă? De câte ori m-am îmbătat? De câte ori am suduit? Ce minciuni am grăit? Pe câţi am înşelat? De câte ori am călcat pragul crâşmei şi de câte ori pe acel al bisericii?”

Nespus de multe şi pline de învăţătură răspunsuri vom căpăta la aceste întrebări.



Oarba care vede

Într-o ţară trăia o femeie care până pe la patruzeci de ani dusese o viaţă păcătoasă. Cu toate că avea ochi trupeşti buni, ea nu vedea cu duhul. Era o oarbă sufleteşte şi, din pricina aceasta, ducea o viaţă ticăloasă. Ducând o asemenea viaţă, s-a îmbolnăvit şi şi-a pierdut vederea. Atunci s-a petrecut o minune.

A început, în orbirea ei, să vadă bine cu ochiul lăuntric.

Şi şi-a văzut, astfel, toate păcatele mai dinainte.

Într-o zi, nişte vecini o căinau, zicându-i: -„Sărmana de tine!”

Ea însă, le-a răspuns:

-„Nu-s de plâns, dragii mei. Eram de plâns când vedeam. Dumnezeu mi-a trimis această învăţătură ca, nemaivăzând cu ochii trupului, să văd cu cei ai sufletului. Acuma văd ce grele păcate am făcut, nu mă plângeţi pe mine, ci pe cei cari cu toate că văd, sunt orbi!”

Iată ce învăţătură luminoasă poate ţine o femeie oarbă.



Cele două spice

Cu omul bun şi credincios se întâmplă ca şi cu spicul plin.

Soarele coace spicul plin, pe când pe cel gol îl usucă. Aşa şi Dumnezeu: ajută pe cel credincios, îl „coace” în vrednicie şi în credinţă, pe când cel necredincios se „usucă” în păcate, ajungând în netrebnicie.



Cum e mai bine?

Un necredincios era căsătorit cu o credincioasă.

Ei aveau o fată.

Într-o zi fata se îmbolnăvi greu şi, simţind că se apropie moartea, luă într-o mână măna tatălui şi în cealaltă pe a mamei.

Le zise:

-„Tată, tu m-ai crescut în necredinţă, tu mamă în credinţă. Dacă e să mor, întru care să mor?”

Tatăl, plin de căinţă şi cu lacrimi în ochi, îi răspunse:

-„De este să mori, mori în credinţa mamei tale!”

Fata s-a însănătoşit, iar tatăl s-a întors la credinţă.



Pânza şi sufletul

Un preot se plimba pe malul unui râu.

La un loc, întâlni pe o credincioasă de-a lui, spălând în râu.

O întrebă:

-„Ce ai înţeles, femeie, din propovăduirea mea de duminica trecută?”

Femeia răspunse sincer:

-„N-aş putea lămuri...”

Preotul se mâhni şi-i zise:

-„Atunci am vorbit zadarnic pentru d-ta...”

Femeia, care era o bună credincioasă, îi răspunse, arătând pânza ce spăla:

-„Pânza pe care apa o face aşa de curată, ştie ea ceva de apă? De ajuns că apa trece prin ea şi-o face albă... Aşa şi cu predica sfinţiei tale... De ajuns că trece prin sufletul meu şi îl curăţă...

Preotul se înveseli şi lăudă pe femeia credincioasă.



Cine are urechi, să audă!

Un om spunea într-o zi unor prieteni:

-„Pe mine m-a întors la credinţă o muscă.”

Miraţi, prietenii ziseră:

-„Cum aşa?”

Omul povesti:

-„Eu la biserică mă duceam când şi când, dar mai mult să ascult cântările. Când începea preotul să vorbească, îmi astupam urechile cu degetele. Într-o duminică, stând aşa, în împietrire, o muscă mi se puse pe nas. O dădui de o parte şi iar îmi astupai urechile. Ea s-a întors din nou şi iar am alungat-o... Dar tocmai atunci, auzii vorbele: „Cine are urechi de auzit, să audă!”. Aşa de tare m-au atins în suflet aceste vorbe, că n-am mai dus degetele la ureche... Şi de-atunci, mi s-au deschis şi urechile duhului, şi m-am întors la credinţă... Şi iaca aşa, o muscă m-a adus la Domnul.



„Stau la uşă şi bat…”

Într-o familie de oameni credincioşi din Scandinavia, tatăl obişnuia ca în fiecare seară să citească din Biblie tuturor celor din casă adunaţi în jurul mesei.

Într-o seară, tatăl deschise şi citi vorbele Mântuitorului: „Iată Eu stau la uşă şi bat.” Auzind acestea, copilul cel mai mic al casei se sculă repede şi, pe deplin încredinţat că aşa este precum citise tatăl, se duse către uşă să deschidă.

Tatăl îi zise:

-„Ce vrei să faci?”.

Copilul răspunse:

-„Mă duc să deschid Domnului, că dacă nu mă duc, El pleacă”.

Toţi ai casei se cutremurară de credinţa copilului.

Aşa trebuie să ne grăbim şi noi să deschidem uşa inimii noastre, Celui ce ne spune fără încetare şi cu dragoste: „Iată Eu stau la uşă şi bat.”



Un rotar care nu este rotar

Într-o zi, un ofiţer zise în faţa plutonului său:

-„Să iasă afară rotarii!”

Ieşiră înainte câţiva soldaţi şi ofiţerul a început a-i întreba pe fiecare unde a învăţat rotăria şi cât se pricep.

Ajunse Ia un soldat, pe care îl întrebă:

-„Şi tu eşti rotar, băiete?”

-„Eu nu sunt rotar…”

-„Atunci de ce-ai ieşit?”

Soldatul i-a răspuns:

-„Pe mine mă cheamă Rotaru, dar n-am fost rotar în viaţa mea.”

Aşa e şi cu mulţi creştini din ziua de azi: îşi zic creştini, dar nu-s creştini, după cum nu era rotar acel soldat, pe care, totuşi, îl chema Rotaru.



Cei doi muncitori

Pe un ogor, erau doi muncitori: unul plin de credinţă, iar celălalt dimpotrivă, vândut satanei.

Stăpânul ogorului stătea cu ei şi-i priveghea.

De la o vreme, stăpânul plecă.

Muncitorul necredincios grăi celuilalt:

-„Hai să ne culcăm la umbră, că doar a plecat stăpânul”.

Credinciosul îi răspunse atunci:

-„Al meu e încă aici”, şi duse mâna spre cer.



Publicat de :

tatiana codrut