Vreau sa plec de acasa...

[cezar_ioan]

În prealabil postat de inamuresan19

Toata viata mea parintii m-au controlat, mereu au luat ei decizii pentru mine, liceu... ce sa fac in continuare. Sincer nu imi place asa, vreau sa am si eu deciziile mele, ma simt asa inchisa in casa.

Va rog... dati-mi o parere! Voi ce ati face daca ati fi in locul meu?

Ma regasesc in cuvintele tale, de cand ma stiu...
Avind de timpuriu un gust aparte pentru experienta concreta cea mai felurita si pentru cugetarea personala asupra oricarui lucru, puneam deja la cale sa ma eliberez din stransoarea familiei pe cand aveam, poate, 7-8 ani... Noaptea, adeseori, ma prefaceam ca dorm si, intors cu fata la tablia lucioasa a patului, nascoceam intruna planuri pentru a fugi de acasa, intr-o lume pe care mi-o inchipuiam, desigur, cu multa imaginatie exaltata, potrivita nazuintei mele spre libertate si eroism.
Ma simteam bine mai ales in taberele scolare, unde eram departe de parinti si unde puneam desigur multe probleme celor care se ocupau cu ingrijirea noastra. Era o fericire ca parintii mei, lucrind in invatamant, imi puteau oferi cel putin doua tabere pe vara (una la mare si una la munte), astfel incat aveam o luna in total libertatea mult visata...

Cand mi-am ales liceul, am gasit in sfarsit prilejul sa ma desprind puternic de ai mei. Am ales, dupa lupte grele cu mama (care ma visa preot, deci ma voia elev la seminar), sa fac liceul militar la Breaza. Apoi au urmat scoala militara, peripetii prin lumea intreaga, un sir de aventuri cu de toate, pe scurt intreaga satisfacere a gustului meu de aventura, de libertate, de descoperire, de experimentare a intreg omenescului... Cat de lacom am fost eu de viata, de joc, de munca, de creatie, de invatatura! Sunt minjit de viata pe piept, pe burta, pe ochi si pe suflet precum e copilasul manjit de pepenele rosu in care a intrat cu totul, sa il manince, nu alta...:)

Inutil sa spun ca astfel, lacomit la toate dragostele, nu am avut mai deloc ragazul sa pricep vreo boaba cat de mica din talcul vietii. A trebit sa ajung in troaca porcilor sau, ma rog, sa rup si eu o roscova dimpreuna cu ei, pentru a pricepe ca pofta de trai o anumita libertate e a mai tare ispita a energiei trupesti, a firii, a pamantului care nazuieste catre Soare...

In anii mei de peregrinari, frumos colorate si presarate cu varii incercari, asemuindu-ma cu Ulise ori cu alti eroi din povestile si povestirile lumii, am simtit mereu un dor in dublu fir, un dor impletit: primul fir, evident pentru mine mereu, era dorul de parintii mei si de satul in care am vazut lumina zilei. Al doilea fir, cu totul tainic, l-am descoperit, poate, prea tarziu... Este dorul de Dumnezeu.

M-am casatorit, de timpuriu, cu o fata pe care am crezut ca o iubesc (si da, am iubit-o) si care am crezut ca ma iubeste (ei da, cred si azi ca m-a iubit, cu adevarat). Nici parintii mei nici ai ei nu au fost prezenti la cununia noastra. Am locuit impreuna in Bucuresti, in casa noastra, obtinuta aproape miraculos de la una din primariile capitalei. Am facut facultatea pe munca si banii nostri, am aratat multa ambitie amandoi si aveam mereu simtamantul ca noi eram cei care avusesera dreptate. Ca parintii gresisera. Ca adevarul era la noi, cu noi.

Ne inselam. Astazi stim amandoi ca ne inselasem puternic. Nu eram cu adevarat fericiti, nu gustam tihna casatoriei, aveam mereu simtamantul fin ca gresisem undeva, mintisem, furasem... Ne simteam ca doi fugari ascunsi vremelnic intr-o cetate de scapare...
Astazi stiu: ne lipsea binecuvantarea parintilor. Desi ingaduitori au fost, aflind ei in sfarsit ce facusem noi, Dumnezeu sa ii odihneasca!

Cred astazi ca exista o teribila putere a firii omenesti catre cunoastere, catre imbibare cu existenta. O pofta nebuna de viata.
Si ca aceasta putere trebuie, cu orice pret, calauzita spre rostul ei din care-a si pornit: spre Domnul Dumnezeu, Izvorul si Plinirea noastra, Cuvantul Care naste, creste, ingrijeste, curata, plineste.
Cata vreme nu suntem in albia harazita noua de Domnul, cata vreme nu avem ziduri/maluri/diguri puternice, e cu totul probabil ca forta viiturii vietii din fiinta noastra sa rupa zagazul si apa vietii sa navaleasca peste maluri, umplind campiile si baltind pe alocuri, in smarcuri mici si puturoase... Balti inselatoare, vremelnice...

M-a tinut Domnul in viata pana azi. Privesc cu nostalgie la copilul care am fost, la tineretea mea plina de foc si la patima de-a trai. Privesc si plang, adeseori: am simtamantul scrumului. Al nimicului. Al golului. Toate aceste aventuri ale libertatii experientei de cunoastere nu mai au nici o consistenta, astazi. Ele sunt paie arse de focul patimii, la flacaruia mica si neintrerupta a timpului, prin vremuri... Ce drum inselator m-a prins prin ape!...

Daca ar fi sa o iau de la capat, oare, as face altcumva?....
Nu stiu... Probabil ca nu, daca, de data aceasta, omul si omenescul din mine nu ar fi ingradite de o mana puternica si priceputa in ale vietii si mortii. La Mana Bunului Dumnezeu ma refer, la credinta in Hristos si la Maica Biserica, unde eu am ajuns abia la final, ca la un liman ce-i drept, pe care ma deplang ca nu l-am cautat de la bun inceput. Desi fusesem chemat si indreptat mereu, prin parintii mei, prin maica mea mai intai.

Dumnezeu sa va lumineze mintea, inima si intreaga viata, si sa va daruiasca mai intai pace si buna intelegere cu cei dragi de acasa. AMIN!+