Harul

[Mosh-Neagu]

Multumim Cezar, pentru aceasta destainuire atat de delicata si atat de... unica. Iti doresc din suflet, sa mai poti retrai acea stare, fiindca se vede de departe cat de mult tanjesti dupa ea!

Cred ca totusi, harul ia forme si forme, si fiecare dintre noi, atat timp cat face (sau incearca pe cat ii sta in putere) sa faca voia lui Dumnezeu, harul e acolo, vegheaza, "ne sopteste" si ne ajuta sa ne indreptam, ba uneori, cand noi devenim usor indaradnici, actioneaza independent de vointa noastra imediata, si ne zadarniceste anumite planuri aproape gata facute. In toata viata mea, cred ca am fost in aceasta situatie de sute sau poate de mii de ori, uneori ascultand, alteori incapatanandu-ma sa fac tot voia mea, dupa care sa primesc spasit, pedeapsa faptelor mele!... Imi amintesc o intamplare pe care cred ca am mai spus-o pe forum: eram tare necajit si trebuia sa fac o activitate in care era nevoie de cel putin trei persoane. Cu toate astea, am mers acolo singur, ca un miel dus la taiere... Si, vorbind parca cu mine insumi, am zis: "Ce ma fac eu, Doamne, acum singur? Cum am sa ma descurc?" Instantaneu, am auzit raspunsul in mintea mea: "Dar NU ESTI SINGUR! Tu apuca-te de treaba!" Si dintr-o data mi s-a luminat mintea si am vazut o anumita solutie care ma ajuta sa fac acea activitate fara sa fie nevoie sa fiu in trei locuri diferite in acelasi timp!... Iar astfel de exemple au fost multe si nu ma indoiesc de faptul ca fiecare dintre voi il traieste regulat...
Despre starea aceea de care vorbeste fratele Cezar, nu stiu daca pot sa spun ca am ajuns pana acolo... Poate ceva apropiat, desi nu era intru nimic meritul meu, fiindca spre deosebire de el, schimbarea care avusese loc in mine nu venise fiindca muncisem eu pentru ea!... Era dupa vizita lui Vasile Danion la noi in oras. Atat de mult m-a ravasit incat nu ma mai regaseam sufleteste. Abia am asteptat prima sarbatoare cand sa merg la duhovnic si sa-i cer binecuvantare sa merg la o manastire, unde sa caut un preot-calugar batran, care sa ma lamureasca mai pe intelesul meu cum stau lucrurile. Iar duhovnicul mi-a dat binecuvantarea si mi-a zis in final: "Ochii si urechile, mari, frate Culai!"
Am stat atunci cu staretul manastirii Buciumeni, vreo doua ore (nici nu stiam ca acolo voi merge cand am cerut binecuvantarea, ci m-am lasat dus de val, pur si simplu). Dar nu sa vorbesc despre cele ale lui Danion. Astea s-au lamurit in 2-3 minute, fara nici o confuzie. Dar atunci am simtit ca trebuie sa fac o curatenie generala in sufletul meu si sa ma spovedesc de cand tineam eu minte ca am inceput sa fac pacate... Am plans mult, stand acolo in genunchi, sub patrafirul batranului parinte, reamintindu-mi parca si acele lucruri pe care poate nici macar nu le crezusem la acea vreme ca fiind pacate! Nici nu ma interesa ce canon voi primi, nici la rusine nu-mi mai statea gandul, la fel ca altadata, cand poate mai spovedisem acele pacate, dar nu sub acea stare de cainta si abandonare totala in voia lui Dumnezeu. La sfarsit, m-a certat si m-a dojenit cu hotarare, dar si cu multa blandete, si mi-a dat un canon mult prea usor dupa mintea mea, care as fi fost in stare sa fac ascultare indiferent ce mi-ar fi spus!
Cand am parasit manastirea, mi se parea ca nu mai sunt eu, ci altcineva. Conduceam mecanic, intr-o viteza mult mai redusa decat de obicei, si aveam o stare pe care as fi vrut s-o pastrez pentru tot restul vietii! Parca era un hau imens in jurul mintii mele: nici un gand, nici o grija, nici un stres... NIMIC... NIMIC... Imi venea sa spun "te iubesc" oricarei fapturi lasate de Dumnezeu pe pamant... Nici nu prea intelegeam de fapt ce se petrece cu mine; voiam doar ca sa nu trebuiasca sa mai ies din acea stare niciodata, desi simteam ca incet-incet, ispititorul revine sa recucereasca locul de unde tocmai fusese alungat!... Asa am condus pana acasa, desi am mai luat o batrana la ocazie, dintr-un sat intr-altul, in drumul meu... Mi se parea ca ma renascusem sau ca veneam... din alta lume, si vedeam cele din jur pentru prima data! Spre seara doar mai cautam acea stare, dar nu mai ramasese mare lucru din ea!...