![]() |
![]() |
|
#11
|
|||
|
|||
![]()
Fericitul Augustin afirma ca Fericirile sunt "tiparul desavarsit al vietii crestine", adica al oamenilor care Il urmeaza pe Hristos in modul lor de a fi.
Ele nu sunt insiruite la intamplare ci, asa cum au aratat mereu Parintii, sunt trepte ale unui program care il poarta pe om in desavarsire, la mantuire. Domnul, precum vedem ca sta scris, descopera in Predica Sa un lant de atitudini, stari, aspiratii care sunt miezul si semnul vietuirii evlavioase si totodata mijloace de dobandire a Imparatiei Sale. Cei care poseda aceste atitudini si stari sufletesti sunt numiti "fericiti". Aceasta fericire este a celor care traiesc nemijlocit experienta Imparatiei lui Dumnezeu in chiar propria viata. Fericire inca nedeplina aici, pe pamant, insa de care acesti fericiti se vor bucura deplin in lumea ce va sa vina. Totusi, omeneste (strict lumesc) vorbind, e imposibil noua sa intelegem cu mijloacele noastre de lucru sufletesc, cum acei oameni descrisi de Hristos pot fi ... fericiti. Eventual, se pare ca am putea gandi ca ei dobandesc o anumita stare de multumire datorita evlaviei lor. Dar nu acesta este scopul Fericirilor! Stim din Luca (18,10) ca si fariseul a avut un astfel de sentiment insa, vai, tocmai multumirea lui de sine a fost osandita de Domnul in mod aparte. Ramane acum sa cugetam la prima Fericire: "Cei saraci cu duhul". Din multele forme in care Parintii (sesizind mai intai insasi nuantarea acestei prime insusiri a omului chemat de Hristos, nuantare si completare si probare prin insusi modul cum a trait Domnul intre noi, oamenii) au talcuit cuvantul, cea care ma atrage in mod deosebit este: constientizarea. Constientizarea propriior pacate si tendinte pacatoase. Constientizarea deplinei dependente de Dumnezeu a omului, iar nu de propriile capacitati personale si resurse la care, daca ne-am opri, nici nu ar mai fi nevoie de relatia cu Persoana. Constientizarea ca oamenii trebuie sa ceara de la Dumnezeu atat iertarea de pacate cat si ajutorul permanent. Aceasta insa e o insusire din faptura smereniei. Aceasta luciditate aparte, aceasta constientizare de sine si de Dumnezeu este, consider, prima trasatura a smereniei. Alternativa lipsei de constientizare de acest fel este nebunia. Mandria este boala cea mai grava a mintii omului. Nucleul ei, in orice caz. Asadar, consider ca, punind temelia saracia cu duhul Domnul afirma ca ne vrea sanatosi,mai intai. Celelalte lucrari care vor urma, adica urmatoarele trepte ale Fericirilor si ale Imparatiei, implicit, nu vor putea sa fie parcurse daca sarim peste treapta luciditatii, adica a smereniei. Pentru ca vom orbecai calea si, oricate puteri si alte resurse am nimeri din intamplare, din te-miri-unde, nu vom fi recunoscuti ca fiind de-ai Imparatului si Imparatiei si vom primi raspunsul: Nu te cunoc pe tine. Chiar de am invia si mortii, chiar de am vorbi in limbi si de am avea darul proorociei. Iar inceputul (temeiul) smereniei, asadar, este iubirea. Iubirea cantata de Pavel in Corinteni, iubirea de Dumnezeu si de aproapele. "Cum ar putea cineva sa-L iubeasca pe Dumnezeu, pe Care nu L-a vazut, cand nu isi iubeste fratele, pe care l-a vazut?" (I Ioan 4,20) Si in oglinda: "Cum ar putea sa fie cineva smerit inaintea Domnului, pe Care nu L-a vazut, cand nu este smerit in fata fratelui, pe care l-a vazut?" Fericiti cei saraci cu duhul! AMIN+ Last edited by cezar_ioan; 02.02.2013 at 15:14:12. |
|