Exerciţii de gândire: probleme filosofice

[laurastifter]

În prealabil postat de Barsaumas

Multumesc, ma inspira Dumnezeu sa le zic, eu nu sunt, vorba lui Sarton Bander, "decit un conductor". :)
In regula: sa zicem ca dvs. (la modul general de fapt, ma adresez oricui poate si vrea sa raspunda) v-ati nascut la un asa moment din istorie, incit in biserica este deja normativa invatatura monotelismului, sau a iconoclasmului, daca preferati (a durat mai mult). Ati fost botezat si ati ajuns la virsta gindirii abstracte si a deciziilor personale constiente ca si credincios al bisericii cu o astfel de invatatura. Intrebare: ce v-ar spune ca si/sau ce este adevarat, avind in vedere ca in timpul vietii dvs, ati apuca rasturnarea intoarcerii la iconodulie, tot din motive politice ("binecredincioasa" imparateasa Irena, care si-a orbit propriul fiu, etc., etc). Cum ati simti/defini ca infailibila o credinta schimbatoare si/sau o institutie supusa politicului (memento: "Imparatia Mea nu este din lumea aceasta.").
Cu respect.
P. S. Va rog frumos (si nu vorbesc de d-l bogdan81 aici) incercati sa raspundeti calm, cerebrral,fara isterii pseudo-apologetice. Cam greoi formulata, de fpa tintrebarea mea vizeaza raportul dintre un adevar vesnic si vitregia istoriei exercitata asupra ecclesiei, sau asupra ce trece drept ecclesia, i acel moment. CUM SESIZEZI, IN ATARI MOMENTE, IN MOD CIT MAI OBIECTIV, DIFERENTA DINTRE EREZIE SI INVATATURA DREAPTA, ALTFEL DECIT IN LOGICA PUR LUMEASCA "EREZIE = INVATATURA INVINSILOR; DREAPTA CREDINTA= INVATATURA INVINGATORILOR, LA MOMENTUL Tn"?
Ce facem , mergem cu ascultarea ca o turma fata de cei care afirma un advar azi, si se contrazic iar si iar citeva decenii sau secole mai tirziu, asa cum faceau, si inca fac, fratii nostri din Vest, urmind pe "urmasul lui Petru"? Sau gindim, totusi, cu propriul cap?

Dacă-aş trăi în epoca disputelor iconoclaste... hmm... nu ştiu ce aş face.
Aş fi, poate, influenţată de discursurile teologilor iconoclaşti?...
Sau poate că nu?...
Trăim "sub vremi", vorba cronicarului.
Vă pot spune, însă, cu certitudine ce nu aş face, în cazul în care aş fi aceeaşi persoană, cu modul de gândire şi convingerile de acum etc:
1. NU aş avea nici măcar o clipă intenţia de a trăda credinţa, ci dorinţa mea ar fi aceea de a căuta, în mod sincer, adevărul revelat;
2. NU m-aş ghida după argumentul autorităţii, de vreme ce Dumnezeu este Izvorul libertăţii şi Logosul suprem.
Cine stabileşte adevărul?
Adevărul există, este veşnic, n-are nevoie să fie decretat de către o autoritate omenească.
Nu dogmele sunt sau nu adevărate, în funcţie de autorităţile care le decretează, ci
Sinoadele sunt ecumenice sau "tâlhăreşti" în funcţie de modul lor de raportare la adevărul revelat!
Nu judecăm credinţa după persoane, ci persoanele după credinţa lor, aşa cum frumos scria Tertulian.
"Iisus Hristos este eternitatea care punctează istoria" (Petre Ţuţea), este veşnic Acelaşi (cf. Evr13, 8), indiferent de valurile schimbătoare ale diverselor epoci, contexte istorice şi mentalităţi...
Ne întrebaţi (şi vă-ntrebaţi, poate) aşa: "Ce facem , mergem cu ascultarea ca o turma fata de cei care afirma un advar azi, si se contrazic iar si iar citeva decenii sau secole mai tirziu, asa cum faceau, si inca fac, fratii nostri din Vest, urmind pe "urmasul lui Petru"? Sau gindim, totusi, cu propriul cap?"
"Ce-un secol o spune, ceilalţi o dezic", nu-i aşa?...
Şi ce legătură are asta cu adevărul lui Hristos?
Desigur că nu mergem orbeşte cu ascultarea, ci gândim, căutăm împreună, de vreme ce Biserica nu-i o instituţie care stabileşte adevăruri, ci o comunitate, ai cărei membrii suntem, aflată într-un neîncetat pelerinaj către Împărăţia iubirii şi a adevărului dumnezeiesc.
Nu ne-nchidem în noi înşine, ci avem încredere în ceilalţi membrii ai Bisericii;
nu devenim nici obedienţi (trădarea libertăţii fiind, desigur, un păcat la fel de grav ca şi trădarea adevărului)!
Căutăm împreună, cu Hristos şi pentru El, cu încredere, libertate de conştiinţă şi bucuria căutării, cu încordare şi nădejde totodată, străduindu-ne să sporim din ce în ce mai mult şi conştienţi fiind că orice pisc atins este, de fapt, un nou început de alpinism duhovnicesc către alte şi alte culmi... la nesfârşit.
Adevărul nu-i un bun pe care să-l ţinem în buzunar!
Nu putem deţine Adevărul, ci putem spori întru el...
Şi, de fapt, noi înşine Îi aparţinem, de vreme ce, dincolo de toate teoriile noastre filosofice, Adevărul, în sensul cel mai profund al acestui cuvânt, e ipostatic: este Persoana lui Dumnezeu Cel întrupat!
Doamne ajută!
PS: este minunat faptul că vă puneţi întrebări şi căutaţi.
Cred că v-aţi dat seama şi ştiţi mult mai bine decât mine că greşelile omeneşti comise în numele credinţei NU pot fi asociate niciodată cu adevăratul creştinism!
Hristos nu vrea ca adevărul Său dumnezeiesc să fie monopolizat, decretat prin legi, negociat în dezbateri politice etc, ci doar mărturisit, iubit şi căutat cu dor!
Dumnezeu este Dumnezeu,
oamenii sunt oameni.
Fie-mi îngăduite aceste tautologii, pentru a evidenţia mai clar mesajul pe care-ncerc să îl exprim.
De aceea, aşa cum scria atât de frumos colegul nostru de forum Florin.Oltean75 pe un alt topic (încerc să-i reproduc cuvintele din memorie, sper să fi reţinut corect): să ne ataşăm cu toată fiinţa noastră de Hristos; restul sunt detalii!