Seminţe filocalice

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de ovidiu b.

Şi i-am spus unui călugăr: << Oriunde aş intra aici, în mănăstire şi schituri, pe oricine aş vedea, parcă l-am cunoscut din copilărie>>. Ce mi-a răspuns călugărul? Zice: << Noi, ortodocşii, ne iubim înainte să ne cunoaştem>>. Şi am înţeles că este adevărat cuvântul lui. Esenţial ne cunoaştem, mai ales cei care trăim cu rugăciunea."

(Celălalt Noica - mărturii ale monahului Rafail, însoţite de câteva cuvinte de folos ale părintelui Symeon, pag. 54-55)

După cum înclină mintea, după cum omul s-a statornicit să pună ochii minţii,
în afară sau înlăuntru,
cu trufie ori cu umilinţă şi nădăjduire la curăţie:

se deschid nouă două lumi diferite. La început ele par cu totul distincte şi antagonice.
Lumea dinafară e cea pe care o ştim cu toţii şi despre care putem vorbi fără prea mari poticniri în comunicare (chit că uneori putem avea înţelegeri şi opinii diferite ori contrarii). Este o lume nesfârşită, căreia tendinţa de explorare din noi nu-i dă niciodată de capăt. Are atâtea legi, forme, evenimente...
Lumea dinlăuntru apare la început ca o pâclă fără formă, ca o bănuială mai degrabă, ca o presimţire... Cât de puţin distinctă şi chiar nesigură pare ea în raport cu obişnuita noastră lume exterioară. Cu aceasta din urmă suntem atât de deprinşi, la ea participăm cu toate simţurile, cu tot corpul, cu tot sufletul, parcă. Ne captivează, la propriu.
Cu toate acestea, lumea dinlăuntru este mai consistentă şi mai plină de viaţă decât lumea exterioară. Cei care o cunosc pe ea, cei familiarizaţi cu universul lăuntric, se recunosc deîndată între ei. Pentru că lumea aceasta îi conţine pe toţi deodată, într-o unime tainică... Pelerinii lăuntrici se simt fraţi, fără a avea ei nevoie de prea multe dovezi şi asigurări.

Se întâmplă uneori ca un călător obişnuit cu universul interior să descopere că lumea din afară este cosubstanţială, într-un anume fel, cu cea lăuntrică. Atunci el nu mai este rănit ori sfâşiat de diferenţele dintre cele două lumi, atunci el se simte unit, în pace. Şi trăieşte, cumva, sentimentul neîntrerupt al unui etern început, al unui continuu răsărit de soare, al unei copilării dulci şi totodată împlinite, roditoare.
Cei care trăiesc acest simţământ se cunosc între ei dintotdeauna şi se simt fraţi. Se iubesc nu înainte de a se cunoaşte, ci tocmai pentru că s-au cunoscut când erau una cu Iubirea. S-au cunoscut prin Iubirea dinlăuntru, de dincoace...
Şi mare e durerea lor când vreunul dintre ei cade din Iubire (în afară) - cu acela căzut, simte că a căzut fiecare.... Şi atunci plânge, cu nesfârşită durere şi groază pentru propriile păcate. Aşa se reînnoieşte rugăciunea.