Camine de batrani sau ce facem cu parintii de care nu ne putem ingriji

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de DragosP

Du-te acolo, prezintă-ți cazul, cere ajutor...

Subscriu.
În situaţii foarte dificile, când pare că nimic nu se leagă, eu ştiu doar două acţiuni care, dealtfel, se sprijină de minune între ele: rugăciunea şi ...rugămintea. Încercarea constă în a lepăda orice gând de îndoială, orice teamă de refuz, orice gând de tipul "ştiam eu" (că n-o să meargă), orice formă de mândrie. Umilinţa deschide multe uşi. Iar asta nu înseamnă să ne lipsim de demnitate, ci doar să ne purtăm aşa cum impune situaţia.
Oricâte refuzuri ar fi de întâmpinat, oricâte ironii, oricâte răutăţi sau indiferenţă, actul rugăminţii trebuie, cu adevărat trebuie să continue. Altă cale nu este!
Sugerez să se abordeze din nou grădiniţele de stat /creşele. Ele sunt conduse de oameni. Printre femeile care au rolul de director într-o creşă se mai găsesc şi făpturi înţelegătoare, milostive chiar. Sau sensibile la anumite lucruri, deh...
Vorbesc şi din experienţa personală. Copiii noştri au intrat la creşă de la 2 ani, după oarece eforturi din partea noastră.
Nu era totul chiar ca la carte, dar am găsit oameni înţelegători, care au trecut peste anumite aspecte, cu bunăvoinţă.
Altminteri, ce alternativă există?
Eu nu prea văd pentru situaţia de faţă...
E decisiv să mizăm pe cooperarea dintre oameni. A nu insista să avem încredere în acest liant înseamnă a ne ridica singuri ziduri de netrecut, a ne autosabota etc.
Trebuie să facem rugăciune fierbinte şi rugăminţi insistente şi abile. Până izbândim!
Doamne ajută!