Cugetari din Dharma

[florin.oltean75]

Ahilp, iti spun parerea mea. Atunci cand am aflat o invatatura pe care am considerat-o intradevar utila, nu m-am uitat de unde vine, de la stanga sau de la dreapta, de la sursa sau la mana a doua, original sau compilatie. Am primit-o si am fost recunoscator, fie ca a venit de la cineva apropiat, fie de la cineva necunoscut.

Buddha nu a dorit sa faca niciun miracol, nu pentru ca nu putea sa faca miracole, ci pentru ca a dorit ca invatatura lui sa nu fie bazata pe o credinta suscitata de miracol, ci una bazata pe observatie si contemplatie.

Probabil, a ales sa nu faca miracole pentru a se intelege ca niciun miracol nu are o valoare mantuitoare in sine, nu are un folos real - fie zbor, mergere pe apa, fie vindecare, fie inviere. Mai devreme sau mai tarziu cel vindecat se imbolnaveste din nou iar cel inviat moare. Ca singurul miracol autentic este descoperirea adevarului prin dragoste.

Cand a fost rugat sa readuca la viata fiul unei vaduve, acesta nu l-a inviat ci a incercat sa deschida mintea femeii, sa inteleaga ca moartea este un fenomen care nu poate fi inlaturat. Ii putea da un strop de fericire pe moment dar a ales sa-i dea un strop de intelepciune (i-a spus ca il va invia numai daca va aduce un obiect dintr-o casa in care nu a murit nimeni).

Aceasta nu inseamna ca Iisus nu a procedat corect.

-----
Invierea trupeasca in budism nu este un fenomen strain - daca acesta ar fi motivul principal care ne-ar face sa credem in Adevar.

De exemplu, viata primului patriarh al Chinei, Bodhidharma, nu este studiata in catehezele crestine sau invatata in scolile occidentale. Acesta se lasa ucis cu sageti aprinse si incinerat complet de o banda de talhari in curtea unei manastiri. Inviaza in trup imediat dupa aceea, inlauntrul manastirii, cheamandu-i la rugaciune (batand din toaca) pe talharii care tocmai il omorasera. A fost o metoda-miracol de convertire a unor inimi crude, deprinse cu uciderea.

-----

Am ales sa studiez budismul pentru ca nu am reusit sa aflu din crestinism cum sa-L integrez pe Iisus in orice perceptie-simtire, in conditiile unei vieti normale, nu monastice. De exemplu atunci cand privesc o imagine la TV sau discut cu un prieten. In crestinism stim ca trebuie sa ne caim si sa ne smerim in tot ceasul - nu avem o instruire de natura psihologica, referindu-ne aici la instruirea perceptiilor noastre, astfel incat sa petrecem tot timpul, indiferent de obiectul cognitiv, cu Dumnezeu. Sa nu fim furati de peisajul cotidian si totusi sa nu ne alienam de mediul inconjurator, sa functionam normal si eficient.

In mod obisnuit cand constientizam un obiect al lumii, nu-L mai constientizam pe Dumnezeu. Functionam dual, fie constientizam un fenomen al lumii, fie la rugaciune il constientizam pe Dumnezeu. Nu reusim ca atunci cand percepem un fenomen al lumii, sa-L percepem in acelasi timp si pe Dumnezeu. Fenomenul sa devina perfect "transparent".

In acest sens, in Patericul Egiptean am citit despre un calugar care atunci cand iesea din chilie isi tragea culionul peste ochi. Intrebat fiind de ceilalti calugari de ce procedeaza astfel, a raspuns "nu doresc sa vad lumina lumii acesteia". Se pare ca respectivul calugar inca nu invatase cum sa priveasca lumea, astfel incat, in acelasi timp, sa-L vada si pe Dumnezeu. Iisus nu umbla cu ochii acoperiti.