Este rău râsul? Când și cât?

[Moroco]

35 de ani de la plecarea la
Domnul a lui Nicolae Steinhardt (1912- 30 martie 1989)
Cel mai rafinat și tonic autor creștin din istoria literaturii române. Un spirit capabil să țină (minte) un „Jurnal al fericirii” în bezna din miezul infernal al temnițelor comuniste, printre bătăi, batjocuri și torturi.
Întâlnirea celei mai înalte culturi umaniste cu profunzimea abisală a Evangheliei lui Hristos a rodit abundent în viața și opera celui devenit „monahul de la Rohia”.
Aceasta din urmă a avut șansa, începând cu anul 2000, să-și întâlnească editorul, exegetul și promotorul ideal în distinsa persoană a domnului George Ardeleanu, conferențiar al Facultății de Litere din București, cel căruia i se datorează în cea mai înaltă măsură editarea și publicarea ei integrală la editura „Polirom” în nu mai puțin de 22 de volume.
Absența lui Nicolae Steinhardt din programele școlare parazitate de inutil, neglijarea studierii atente a operei sale în mediile teologice, are consecințe ce se traduc, printre altele, în știri care ne afectează emoțional în fiecare zi.
Cui i-ar putea dăuna gânduri inspirate de adevăr precum acestea:
Cine stie că libertatea e bunul suprem înțelege ce poate însemna creștinismul.
Mai întâi Hristos chiar stă la uşă şi bate; e discret. Are încredere în oameni, nu-i bănuitor. Încrederea e prima calitate a boierului şi cavalerului, bănuiala fiind, dimpotrivă, trăsătura fundamentală a şmecherului.
Mai departe. Hristos iartă uşor şi pe deplin. Şmecherul nu iartă niciodată, ori dacă se înduplecă (fără ca să ierte), o face greu, în silă, cu ţârâita. Pe când Domnul: „Nici eu nu te osândesc. Mergi şi nu mai păcătui."
Nici eu nu te osândesc...
E oricând gata să vină în ajutor, atâta aşteaptă. Îi e milă.
Situaţia de creştin e tot una cu statutul de aristocrat.
De ce? Pentru că îşi are temeiul în cele mai „seniorale" însuşiri: libertatea şi încrederea (credinţa).
Ce este nobilul? Mai presus de orice un om liber.

Claritatea (discernerea) și nebulozitatea morală (ticăloșia sofisticată)
Perfid construita și nervos promovata nebulozitate morală (opusul dezirabilei clarități, acuzate că ar fi o „armă”) denunță nu doar complicitatea sofisticată cu totalitarismul de secol XXI, ci mai ales absența unui caracter diferit de cel infestat de vocația pervertirii adevărului în favoarea acreditării minciunii manipulatoare.
Ce dacă realitatea te contrazice. „Cu atât mai rău pentru ea”, vine răspunsul cinic al cripto-ideologilor travestiți în oameni cumsecade și „neutri” față de oroare, război și crimă, în oameni „fini”, preocupați de epistemologie, dar, în timpul liber, și de imaginara „eviscerare” din interior a Bisericii, de „protejarea” ei atentă de realitate. Izolarea, sedarea și instrumentalizarea ei rămâne visul lor recurent, recent inspirat de cel mai grav exemplu de falsificare a realității și a creștinismului însuși (care nu sanctifică războiul de niciun fel).
Nebulozitatea morală construită sofistic vizează în realitate diluarea și neutralizarea răului, pentru a-l face conjunctural explicabil, acceptabil, pasabil. Din varii rațiuni mereu subiective: amoralism, arivism cronic, înregimentare mercenară, afinități și amiciții dispuse să scuze orice mârșăvie, colaborare zeloasă cu demonii subteranei totalitarismului mai vechi sau mai nou - act odios perfect opus „clarității morale”, accesibilă omului onest și deplin liber care, desigur, nu face din ea un subiect de paradă a mândriei de a fi astfel, nu altfel.
Denigrarea vicleană a discernământului, sub masca luptei cu „purismul moral”, pe care nu-l invocă niciun creștin real și care nu are nicio legătură cu claritatea judecății ca raționament prin care avem datoria să distingem răul de bine, această ponegrire a discernerii între minciună și adevăr e una dintre limitele ultime ale josniciei. Cu cât mai sofisticată, cu atât mai detestabilă.
Sofisticarea ca strategie manipulatoare este legată, în contextul tragic al ultimilor ani, nu de vreun rafinament moral, ci de sofistica practicată cu scopul deturnării atenției, relativizării ororii și siluirii adevărului care strigă la cer. Sofisticarea ca ticăloșie.
Strategia pulverizării cu cerneală. Sepia nu este însă ticăloasă, întrucât ea nu vânează granturi, sinecuri, scaune înalte pe viață, nu slujește mercenar Răul, dându-și aere savante. Orice vietate, oricât de dizgrațioasă, e inocentă. Hidoșenia reală și infernul însuși le aparțin, se pare, celor cu conștiința morală autosuspendată și sufletul vândut celui care oferă orice în schimbul trădării Adevărului ca persoană, adică a lui Hristos Însuși.
Cu toate acestea, pentru noi toți, în absența încremenirii dorite și migălos „lucrate” de diavol, rămâne deschisă calea onorabilă a declicului noetic, a întoarcerii, a re-cunoașterii adevărului, la capătul căreia ne întâmpină Cel care se bucură de revenirea „acasă” a oricui „era mort şi a înviat, era pierdut şi s-a aflat (pe sine)”.

Credința în Învierea lui Hristos și bucuria ei se revarsă ca un val uriaș, mult dincolo de stăvilarul șubred al calendarului.
Chiar azi, 31 martie, cei mai mulți creștini din lume se împărtășesc de bucuria sărbătorii Învierii, rostind:
Hristos a înviat!
Firescul credinței, speranței și dragostei ne îndeamnă pe toți să răspundem fratern:
Adevărat a înviat!

Raspunsul cinstit-corect nu este unul diplomatictactic, politicaly corect ci este unul adevarat intru adevarul duhovnicesc mantuitor: ”Va pripiti domnilor ”frati” prea grabiti pe sfinvers, anul asta inca n-a inviat. Mai e cale lunga de rugat, postit, privegheat si curatit de ingamfari deznadajduitoare erectice si pagane. Domnul o sa invie, daruind ca sa dobandim, la vreme, numai dupa cum este scris in scripturi si nu asa aiurea...” de parca nu le-ar fi deajuns ca ne-au shutit 13 zile din calendar smintind pomenitrea sfintilor, ”...cam cum ar vrea sa minta si sa schimbe unii foarte foarte... importanti, ce se alege numai intre ei si imparte facandu-si parte ca sa vreau sa vrem sa vrem si noi asa ca ei, uneltististii deznadejdii ingafate... mari beroi de benzi desenate, ”geniali” erectici... rupti ce robdesc din sine...” nu dam nume, cei de fata se exclud ca sa nu provocam certuri si razbunari pripite si inutile ca-n noaptea hughenetotilor.