Ce inseamna pentru voi a trai in strainatate?

[costel]

Ce greu mi-a fost sa plec din orasul natal si sa ma stabilesc in altul. Noul oras mi s-a parut "strainatatea". NU cunostem pe nimeni, nu stiam orasul, ... O vreme, la doua saptamani, mergeam spre casa de unde am plecat. In noul oras ma simteam un strain pe langa alti straini. Cu timpul, am inceput sa ma indrept mai rar spre casa. Imi pare rau de asta. Si astazi mai am dorul de casa. Nu am avut norocul pana acum sa-mi gasesc un vecin asemeni celui din vechiul oras. Nu am intalnit locuri mai atragatoare ca cele in care mi-am petrecut copilaria. Nici painea nu e ca cea pe care o mancam in trecut. Ravnesc sa ma asez pe banca din parcul copilariei mele. Ma odihnesc cu adevarat acolo. Daca ma simt asa, ramas in tara, plecat doar dintr-o localitate in alta, ma intreb, ce s-ar fi intamplat cu mine daca plecam in strainatate? Cred, ca am ajuns asemeni unui copac batran, care scos din radacina pentru a fi pus in alta parte, nu prea mai are sanse sa inverzeasca, se va usca pe fiecare zi petrecuta in alt pamant.

Am vrut initial sa nu mai scriu aici. M-am gandit ca mi-am depasit atributiile. dar..citind postarea ta Costel, mi-am amintit de primele zile in Focsani. Un loc necunoscut, cu oamnei straini, sotul m-a lasat in mijlocul orasului si a plecat de urgenta la unitate. Mi-a spus "nevasta descurca-te". la fel de debusolata ca tine m-am simtit si eu. Nu stiam incotro sa o iau, nu cunsteam nici oras nici oamnei. Stiu..imi veti spune stiai limba! da e drept..insa o particia din "durerea" voastra am trait-o si eu. Am invatat orasul cu cartea Pagini Aurii in mana. Mergeam pe strazi, ma rataceam, imi luam puncte de reper si porneam din nou la drum. Daca ar fi sa privesc inapoi la acele vremuri..regret un singur lucru. Am pierdut nonsalanta de a ma plimba pe strada nestingherita. Acum nu imi mai permit sa cant pe strada ptr ca statul social nu-mi mai permite. Desi uneori simt atat de tare nevoia sa o fac..

[sherlock_holmes]

În prealabil postat de costel

Ce greu mi-a fost sa plec din orasul natal si sa ma stabilesc in altul. Noul oras mi s-a parut "strainatatea". NU cunostem pe nimeni, nu stiam orasul, ... O vreme, la doua saptamani, mergeam spre casa de unde am plecat. In noul oras ma simteam un strain pe langa alti straini. Cu timpul, am inceput sa ma indrept mai rar spre casa. Imi pare rau de asta. Si astazi mai am dorul de casa. Nu am avut norocul pana acum sa-mi gasesc un vecin asemeni celui din vechiul oras. Nu am intalnit locuri mai atragatoare ca cele in care mi-am petrecut copilaria. Nici painea nu e ca cea pe care o mancam in trecut. Ravnesc sa ma asez pe banca din parcul copilariei mele. Ma odihnesc cu adevarat acolo. Daca ma simt asa, ramas in tara, plecat doar dintr-o localitate in alta, ma intreb, ce s-ar fi intamplat cu mine daca plecam in strainatate? Cred, ca am ajuns asemeni unui copac batran, care scos din radacina pentru a fi pus in alta parte, nu prea mai are sanse sa inverzeasca, se va usca pe fiecare zi petrecuta in alt pamant.

Cred ca nu este bine sa devenim prea nostalgici in lumea aceasta,ci mereu plini de speranta...noi sintem deasupra vremurilor si locurilor...fara a le pierde insa,ci a le pastra amintirea lor curata si a le duce cu noi in lumea lui Dumnezeu.Nimic,dar absolut nimic din ce s-a intimplat frumos in lumea aceasta nu se va pierde...Cindva,daca o sa ne intilnim in Imparatia Cerurilor...eu am sa-ti revad copilaria ta Costele,cei cu care te jucai,intimplari...la fel tu cu a mea si a altora,vom retrai vietile tuturor oamenilor care au trait pe acest pamint,ca si cum am fi fost ei...cu tot raul scos din ele ...cum ne-a ajutat Bunul Dumnezeu,cit de aproape a fost de noi in fiecare moment al vietii,....asa ca nu este timp de prea multa nostalgie....Acasa la noi,acolo trebuie sa ne fie gindul,caci acolo ne sint si copilariile,si adolescentele, si toate...

[MarinaAlca]

În prealabil postat de sherlock_holmes

Cred ca nu este bine sa devenim prea nostalgici in lumea aceasta,ci mereu plini de speranta...noi sintem deasupra vremurilor si locurilor...fara a le pierde insa,ci a le pastra amintirea lor curata si a le duce cu noi in lumea lui Dumnezeu.Nimic,dar absolut nimic din ce s-a intimplat frumos in lumea aceasta nu se va pierde...Cindva,daca o sa ne intilnim in Imparatia Cerurilor...eu am sa-ti revad copilaria ta Costele,cei cu care te jucai,intimplari...la fel tu cu a mea si a altora,vom retrai vietile tuturor oamenilor care au trait pe acest pamint,ca si cum am fi fost ei...cu tot raul scos din ele ...cum ne-a ajutat Bunul Dumnezeu,cit de aproape a fost de noi in fiecare moment al vietii,....asa ca nu este timp de prea multa nostalgie....Acasa la noi,acolo trebuie sa ne fie gindul,caci acolo ne sint si copilariile,si adolescentele, si toate...

Cata nevoie aveam "Sherlock" de postarea ta... o citesc iar si iar... lacrimile nu se pot opri.. iti multumesc!
O alta suferinta care staruie in mine(scuze ptr off topic) este faptul ca am refuzat imbratisarea cea de pe urma a tatei, pe patul de spital, pe motiv ca ma impartasisem in acea zi... nu am sa mi-o iert niciodata... fiindca stiu cat de mult si-a dorit sa ma stranga la pieptul lui,pentru ultima oara, macar pret de o secunda ... iar eu am reactionat doar ca o "imbrobodita". Voi cei ce aveti mai multa intelepciune, cum credeti ca pot sa-mi scot din minte asta???

[LapetiteMoc]

În prealabil postat de MarinaAlca

cum credeti ca pot sa-mi scot din minte asta???

Și eu am avut remușcări și suferințe asemănătoare legate de o altă situție. I-am spus părintelui la spovedanie ce mă frământă. Suferința nu s-a diminuat când mă gândesc la situația respectivă, dar mă simt eliberată oarecum, un nu știu ce, un altfel mai ușor de suportat...

Doamne ajută!

[LapetiteMoc]

Are dreptate doamna Vasi... Jenica, ești mângâierea noastră de dor ! Domnul să te aibe în sfântă paza Lui, să înlăture toate suferințele trupului și sufletului tău!

Te îmbrățișez!

[sophia]

@Hartford - probabil ca n-ai citit postari mai vechi ale mele.

Ceea ce ma nemultumeste aici este partea practica a ortodoxiei, nu credinta in sine.
Am sa-ti spun pe scurt problema:
1. Ma simt neglijata de preot si biserica (ca institutie) - ma lupt cu probleme, cu necazuri si am incercat de cateva ori sa cer ajutor. Mereu nu e timp, nu e intelegere, nu e rabdare. Chestia asta cu un singur preot la mai multe comunitati nu mi se pare normala si corecta pentru niciuna din parti. Il vanam pur si simplu pe preot pentru o vorba. De duhovnicie nu mai vorbesc.
In alea 3 ore duminica, trebuie facut totul: Liturghie, parastase, spovedanii, chestiuni administrative etc.
In afara de spatiul spiritual nu-l avem nici pe cel material: biserica nu este a noastra si nu avem voie sa miscam un ac in ea. Si mereu ne apasa: "nu avem bani, vom pierde biserica, nu vom mai avea slujbe, etc."
2. Biserica ortodoxa nu are structuri pentru a ajuta oamenii in diaspora. Comunitatile se fac de obicei pe langa biserici. Acolo vin oamenii si ca sa cauta ajutor, in orice: serviciu, locuinta, boala, etc.
Cei in situatii mai dificile isi doresc mai multa apropiere, integrare in activitatile bisericii, se simt singuri si izolati si macar asta i-ar mai mentine sufleteste. Si eu si altii am cerut sa facem ceva impreuna, sa ajutam in biserica, sa facem ceva social, am vrut sa fac revista, biblioteca, ceva pentru biserica si pentru comunitate. Raspuns: "nu e nevoie, este deja persoana X, Y,Z, nu am nevoie, nu e cazul etc."
Ce fac alte confesiuni:
a. evangehlicii au anuntat in media ca acum in perioda de criza macar, sa fie integrati oamenii cu probleme sociale, somerii in activitatea si deciziile bisericilor, sa fie ajutati si nu lasati singuri. Organizeaza diverse actiuni de binefacere pentru saraci, copii, batrani etc. I-am dat articolul si preotului nostru...
b. catolicii la fel. Ajuta mai nou si la integrarea strainilor, inlcusiv profesionala. Acolo am gasit ajutor, oameni draguti care vorbesc cu mine si ma sfatuiesc. Ei ofera gazduire comunitatilor de straini care isi fac asociatii si activitati si am capatat si eu asta pentru romanii nostri. Ma intreaba ei ce stiu sa fac si daca vreau sa-i ajut cu asta si asta.
Ma intelegi acum?
Ca suntem si noi ca oameni, ca popor neuniti e una, dar...
Ni se spunea la o predica: trebuie sa fim o familie si preotul este asa cum il fac enoriasii si invers. Asa este.

@ Marina si altii care isi plang rudele lasate in urma pe patul mortii. A devenit cam trist topicul din acest motiv, dar va inteleg. Si eu trec prin situatii grele: pe tata nu-l mai am decat partial (si ca fizic si spiritual). Are o dementa f.avansata. Matusa imi spune ca si suferinta cu plecarea mea a contribuit. Nu mai stie de nimeni si nimic. Cand suna telefonul tresar cu teama unei vesti triste. Pe tata l-am descoperit sufleteste abia acum cativa ani, dupa moartea mamei (ei au fost despartiti) si abia acum am aflat partea lui de poveste si ne-am apropiat. Nici n-am avut timpul sa ne regasim cu adevarat, sa-l inteleg si sa-l iert. S-au adaugat si alte probleme grave in familie. Ma doare sufletul pentru tata.De cate ori il vizitam, plecam plangand, cu sufletul frant. E ca un bebelus neputincios, cu ochii mari si tristi.
Si in ultimii ani mi-a luat Dumnezeu in fiecare an cate 1-2 din cei dragi, de nici n-am apucat sa fiu langa ei si sa-i plang apoi.

[Hartford]

În prealabil postat de sophia

@Hartford - probabil ca n-ai citit postari mai vechi ale mele.

Ceea ce ma nemultumeste aici este partea practica a ortodoxiei, nu credinta in sine.
Am sa-ti spun pe scurt problema:
1. Ma simt neglijata de preot si biserica (ca institutie) - ma lupt cu probleme, cu necazuri si am incercat de cateva ori sa cer ajutor. Mereu nu e timp, nu e intelegere, nu e rabdare. Chestia asta cu un singur preot la mai multe comunitati nu mi se pare normala si corecta pentru niciuna din parti. Il vanam pur si simplu pe preot pentru o vorba. De duhovnicie nu mai vorbesc.
In alea 3 ore duminica, trebuie facut totul: Liturghie, parastase, spovedanii, chestiuni administrative etc.
In afara de spatiul spiritual nu-l avem nici pe cel material: biserica nu este a noastra si nu avem voie sa miscam un ac in ea. Si mereu ne apasa: "nu avem bani, vom pierde biserica, nu vom mai avea slujbe, etc."
2. Biserica ortodoxa nu are structuri pentru a ajuta oamenii in diaspora. Comunitatile se fac de obicei pe langa biserici. Acolo vin oamenii si ca sa cauta ajutor, in orice: serviciu, locuinta, boala, etc.
Cei in situatii mai dificile isi doresc mai multa apropiere, integrare in activitatile bisericii, se simt singuri si izolati si macar asta i-ar mai mentine sufleteste. Si eu si altii am cerut sa facem ceva impreuna, sa ajutam in biserica, sa facem ceva social, am vrut sa fac revista, biblioteca, ceva pentru biserica si pentru comunitate. Raspuns: "nu e nevoie, este deja persoana X, Y,Z, nu am nevoie, nu e cazul etc."
Ce fac alte confesiuni:
a. evangehlicii au anuntat in media ca acum in perioda de criza macar, sa fie integrati oamenii cu probleme sociale, somerii in activitatea si deciziile bisericilor, sa fie ajutati si nu lasati singuri. Organizeaza diverse actiuni de binefacere pentru saraci, copii, batrani etc. I-am dat articolul si preotului nostru...
b. catolicii la fel. Ajuta mai nou si la integrarea strainilor, inlcusiv profesionala. Acolo am gasit ajutor, oameni draguti care vorbesc cu mine si ma sfatuiesc. Ei ofera gazduire comunitatilor de straini care isi fac asociatii si activitati si am capatat si eu asta pentru romanii nostri. Ma intreaba ei ce stiu sa fac si daca vreau sa-i ajut cu asta si asta.
Ma intelegi acum?
Ca suntem si noi ca oameni, ca popor neuniti e una, dar...
Ni se spunea la o predica: trebuie sa fim o familie si preotul este asa cum il fac enoriasii si invers. Asa este.

@ Marina si altii care isi plang rudele lasate in urma pe patul mortii. A devenit cam trist topicul din acest motiv, dar va inteleg. Si eu trec prin situatii grele: pe tata nu-l mai am decat partial (si ca fizic si spiritual). Are o dementa f.avansata. Matusa imi spune ca si suferinta cu plecarea mea a contribuit. Nu mai stie de nimeni si nimic. Cand suna telefonul tresar cu teama unei vesti triste. Pe tata l-am descoperit sufleteste abia acum cativa ani, dupa moartea mamei (ei au fost despartiti) si abia acum am aflat partea lui de poveste si ne-am apropiat. Nici n-am avut timpul sa ne regasim cu adevarat, sa-l inteleg si sa-l iert. S-au adaugat si alte probleme grave in familie. Ma doare sufletul pentru tata.De cate ori il vizitam, plecam plangand, cu sufletul frant. E ca un bebelus neputincios, cu ochii mari si tristi.
Si in ultimii ani mi-a luat Dumnezeu in fiecare an cate 1-2 din cei dragi, de nici n-am apucat sa fiu langa ei si sa-i plang apoi.

Am inteles Sophia ca vrei sa ajuti acolo nu aveti locusorul vostru stiu exact ce simti tu nici noi nu avem aici biserica decit un locusor la greci dat din mila pentru noi si sintem acolo de ani de zile de aceea eu m-am implicat in activitatile grecilor sa ajut ca drept multumire. Nu stiu unde esti tu si ca aveti un singur preot inteleg ca sinteti putini. Din cite stiu un preot trebuie sa aiba cel putin 50 de credinciosi. Faptul ca va ajutati cu alte confesiuni in ale serviciului si alte nu e o problema doar toti sintem oameni.Sint si ortodocsi cu suflet hai sa nu ii putem pe toti in aceesi oala.
Doamne ajuta si daca vrei ma poti contacta pe private.

[Fani71]

În prealabil postat de Hartford

Am inteles Sophia ca vrei sa ajuti acolo nu aveti locusorul vostru stiu exact ce simti tu nici noi nu avem aici biserica decit un locusor la greci dat din mila pentru noi si sintem acolo de ani de zile de aceea eu m-am implicat in activitatile grecilor sa ajut ca drept multumire.

Pai ce daca te-ai implicat la greci? Foarte bine, cu atat mai bine as zice, ca este important sa fie impreuna toti ortodocsii, nu romanii cu romanii si grecii cu grecii samd.. asta distruge ortodoxia noastra. ;-)
La biserica und emerg eu suntem de toate natiile..

[ory]

Marinusha, nu te mai necaji, ce a fost, a fost...nu cred ca tatalui tau i-ar placea sa suferi , tocmai pentru ca te iubeste, tocmai pentru imbratisarea ramasa neimpartasita, tatal tau doreste sa fii fericita, pentru ca te-ar fi imbratisat cu multa dragoste, indiferent daca fizic s-a indeplinit sau nu, intensitatea simtirii a avut loc, deci, acesta este un lucru pozitiv dincolo de cuvinte si gesturi.
Eu, am plecat in Japonia, pentru prima data fara sa-mi iau ramas bun de la tatal meu, nu aveam timp, eram haotica in acea zi...mi-am spus ; "lasa ca o sa vin acasa si o sa ne revedem curand ! ". A fost pentru prima data cand nu mi-am luat ramas bun de la tata...si ultima. Fiindca, dupa, doar 3 saptamani am fost anuntate sa venim acasa (eram cu mama si sora), ni s-a spus ca este in spital grav bolnav, dar el era deja in cosciug, tinut la morga pentru noi. Am suferit mult in acea perioada, nu pentru ca nu mi-am luat ramas bun, acesta era un lucru infim, pe langa ingnoranta cu care l-am tratat uneori in timpul vietii. Important este, de fapt, ceea ce facem in timpul vietii, aici si acum, nu un moment transformat in cel mai important dintr-un capriciu de conceptie si iluzie.
Ma plimbam noaptea prin oras si plangeam, nu puteam sa cred ca intr-o lume atat de mare nu mai exista intr-un coltisor si tatal meu, decat dincolo de aceasta imensitate materiala. Locuiam singura in apartament, ma trezeam noaptea plangand, il cautam pe tata prin casa, desi nu fusese niciodata la mine (asta a fost marele meu regret). Simteam ca il vad prin preajma, ca ii aud vocea, uneori mergeam chiar involuntar in directia in care eram aproape sigura ca vocea lui ma cheama. Dar, chiar daca locuiam singura, nu imi era teama, ma linistea vocea lui, era vocea unui suflet pe care-l iubeam si ma iubea, nu avea cum sa se infiltreze teama, chiar si dincolo de neant.
Nu-si au rost regretele ! Asta este viata, gresim, ni se greseste , traim condusi de un egoism nativ pe care-l tot modelam in fel si chip pana ajungem sa nu-l mai recunoastem.
Dumnezeu sa le odihneasca sufletele in pace ! Iar noi sa-i iubim pana ce inima inceteaza sa mai bata in cadenta atator bucurii si suferinte pamantene. Dar, mai ales, sa iubim si ceea ce mai avem de iubit pe pamant, cei mai de pret, oamenii din jurul nostru...palpabili, sfidatori, gingasi si neputinciosi ca noi.
Tot ceea ce mi-as fi dorit sa fac inainte ca tata sa moara, a fost sa-i spun ca-l iubesc...la noi in familie aceste cuvinte erau foarte rare, din educatie . Exact ca-n cantecul acela; "daca maine nu va mai fi ..."
Dar cred ca el stia acest lucru si, din cate am inteles a spus-o inainte de a muri, cand simturile abia-i mai conturau un gest rational, dragostea va fi intotdeauna rationala.
Si totusi, ramanem la fel......